Romantismul este un curent literar-artistic, care a apărut ca o reacție împotriva clasicismului, a dogmelor și a regulilor sale rigide. El va așeza în prim plan valorile afective și, de aceea, perioada va fi resimțită ca o „renaștere poetică”. Romantismul are o proveniență anglo-saxonă și trebuie privit deopotrivă ca stare de spirit și ca mișcare literar-artistică.
Teoreticienii romantismului
În Germania teoreticienii curentului au fost frații Schlegel, în Anglia, S.T. Coleridge, iar în Franța s-au impus lucrările teoretice ale Doamnei de Stael, „Despre literatură”, „Despre Germania”. În aceste lucrări se formula pentru prima oară opoziția clasic-romantic. Romantismul a fost prima mișcare literară cu pronunțat caracter de universalitate. Esența poeziei devine metafora, apoi mitul și simbolul.
Marile mituri sunt alimentate de idealismul filosofic. Se consideră că prin imaginație se poate pătrunde către esențial: „Lumea-i visul sufletului nostru” (I. Kant). Romanticii consideră că lumea modernă a pierdut unitatea inițială și mijlocul de descifrare a enigmei Universului. Lor li se pare, însă, că totul se poate recâștiga prin magie sau vis. Poezia devine o cunoaștere înlesnită de starea contemplativă, iar geniul o ființă aflată în afara intereselor practice, un visător a cărui stare de contemplație poate atinge nebunia.
Citiți și Mihai Eminescu – Concepția despre poezie.
Samuel Coleridge va formula antiteza dintre imaginație și fantezie, considerând că imaginația este facultate creatoare și aparține geniului, în timp ce fantezia este o facultate combinatorie, de ordin mecanic, este o înzestrare dobândită și aparține talentului.
Romantismul – Geniul este deținătorul imaginației
Romantismul nu va nega, însă, tot ce ține de clasicism. Romanticii au preluat și dezvoltat retorica clasică, precum și tentația către echilibrul formei. Sufletul romantic este sfâșiat de antagonisme, căci pentru el nimic nu se înfățișează sub stare de echilibru. Conflictul devine o adevărată formă de existență a conștiinței. Romanticul este bizar, de neînțeles, uneori chiar maladiv sau aberant. Conflictul tipic pe care el îl ilustrează prin propriul destin este acela dintre om și lume. În urma trăirii dramatice el se însingurează, sfâșiat interior. Uneori este caracterizat de demonism, fanatism sau titanism.
Citiți și Epigonii – Ars poetica eminesciană – O succintă interpretare a mesajului.
Goethe va fi cel care va transforma revolta lui Faust într-o dramă a căutării sensului existenței și cunoașterii. În încercările de a defini genialitatea statornică rămâne ideea originalității. Schlegel asociază geniul cu idealul universalității, considerând că el poate depăși starea conflictuală, de sfâșiere interioară. Coleridge consideră că geniul este deținătorul imaginației.
Prin artistul de geniu, natura dă reguli artei (Kant)
În „Critica puterii de judecată”, Kant vedea în geniu o energie a naturii, o forță înnăscută, care nu are nevoie de reguli. „Prin el”, afirma filosoful, „natura dă reguli artei.” A. Schopenhauer considera că geniul este singura forță aptă să se opună voinței de a trăi, de care spiritul poate scăpa prin cufundare în Nirvana. Anormalitatea care-l apropie de nebunie îi aduce și nefericirea. La rândul său, Novalis atribuie geniului forțe oculte și capacitatea de a acționa prin magie asupra naturii. Poetul apare ca un adevărat vizionar, un vrăjitor sau un mediator între lumea transcendentă și materie.
Dimensiunea majoră a romantismului, provenită din hipersensibilitate, este lirismul. Poetul comunică sentimente în stare crescândă și exteriorizează emoții devenite limbaj poetic. Lirismul va invada toate genurile, provocând uneori confuzie. Temele lirice sunt și ele inepuizabile: natura, visul, iubirea, noaptea, dialogul cu divinitatea, amintirea văzută ca dimensiune majoră a eului romantic. Interesează nu numai natura umană acum, ci și natura exterioară, care devine adevărată stare de spirit.
Drama romantică
În cadrul acestui curent se poate vorbi despre democratizarea conceptului de personaj. El va fi ales din toate straturile sociale și va fi o expresie a culorii locale, fiind, totodată, înzestrat cu simț istoric. Apar specii noi, cum ar fi drama romantică, care începe cu „Faust” de Goethe. Drama romantică franceză este mai receptivă la istorie pentru că Victor Hugo, alegându-și ca model pe Shakespeare, își plasează acțiunile în toate epocile istorice și în toate țările: „Hernani”, „Lucreția Borgia”, „Cromwell” etc.. Creatorul romanului istoric este considerat a fi Walter Scott, care recurge deopotrivă la istorie și legendă, ca sursă de inspirație („Ivanhoe”, „Rob Roy” etc.).
Citiți și Mihai Eminescu – Chemarea spre totdeauna și spre primordial a poporului român.
Ziua Culturii Naționale
În toată țara au fost organizate manifestări dedicate romanticului nostru emblematic, Mihai Eminescu. Trecerea lui prin acest spațiu constituie motiv de mândrie pentru toți românii. Nu există român să nu cunoască versurile sale și să nu știe să recite măcar câteva rânduri. Existența sa, publicistica și contribuția la creșterea actului literar au îmbogățit cultura țării, purtând România dincolo de hotare. De aceea, pe lângă aniversarea nașterii poetului, la 15 ianuarie este marcată și „Ziua Culturii Române”.
Mihaela Mușetescu
