Înainte de rânduiala botezului se citesc rugăciunile pentru catehumeni care conţin şi exorcismele. Preotul care stă în nartexul bisericii împreună cu naşul şi cu catehumenul, adică împreună cu cel ce vine spre botez, porunceşte diavolului, în numele Dumnezeului celui Atotputernic şi Domnului universului, să-l părăsească pe catehumen. „Cunoaşte-ţi puterea zadarnică, care nici asupra porcilor nu a avut putere!”, spune. „Teme-te de Dumnezeu, de Cel Care prin porunca Sa a întărit pământul peste ape (…) şi retrage-te de la cel ce se pregăteşte acum de sfânta luminare!”
În continuare cere de la Dumnezeu să smulgă catehumenului din rădăcină „toate lucrările diavolului”, să-l curăţească astfel încât să participe cu vrednicie la tainele cele cereşti. „însoţeşte viaţa lui, continuă preotul, cu înger de lumină, ca să-l păzească pe acesta de tot vicleşugul potrivnicului”, „Depărtează de la dânsul tot duhul viclean şi necurat (…) duhul rătăcirii, duhul vicleşugului, duhul slujirii idoleşti şi a toată avariţia, duhul minciunii şi a toată necurăţia (…) şi fă-l pe el (…) fiu al luminii şi moştenitor al împărăţiei Tale”.
Continuând, preotul cere de la catehumen sau de la naşul său, în cazul în care catehumenul este prunc, să se lepede de satana, de lucrurile lui, de închinarea la el, de îngerii lui şi de toată însoţirea lui. în momentul în care catehumenul declar ră că într-adevăr s-a lepădat de satana, preotul îl cheamă să treacă la această denunţare a satanei cu mai multă hotărâre şi, ca şi când nu ar fi fost de ajuns proferarea acesteia, cere de la catehumen să-l scuipe pe diavol. [ De-a lungul acestui proces preotul, naşul şi catehumenul sunt întorşi cu faţa spre apus, unde apare lumina şi de unde vine întunericul. Pentru că diavolul este întuneric. După aceasta toţi se întorc cu faţa spre răsărit, de unde vine lumina, soarele dreptăţii, Hristos, cu Care preotul cere să fie unit catehumenul. De ce se fac toate acestea? Şi ce semnificaţie au?
Mulţi, printre care şi clerici, mai ales dintre cei din Apus, consideră acest proces demodat şi, în încercarea lor de aducere la zi a Bisericii, omit această parte a rânduielii. Simt că este o insultă la adresa facultăţii lor intelectuale să vorbească despre diavol şi despre duhurile cele necurate. Consideră acest ritual un reziduu medieval. Sunt nedumeriţi mai ales în ceea ce priveşte barbari tatea scuipatului. În Răsăritul zilelor noastre toate acestea se citesc aşa de dezlânat, atât de confuz şi ininteligibil şi într-o atmosferă de vacarm, încât nimeni nu pricepe nimic.
Se pare că este necesară o deosebită maturitate duhovnicească şi psihologică pentru ca cineva să poată discerne între propriile lui necesităţi nevrotice şi cele ale Bisericii. Cu cât mai lipsit de maturitate este cineva, cu atât mai gravă este psihopatologia sa, cu atât mai mult îmbracă într-un veşmânt teologic şi ideologic necesităţile sale şi cu atât mai uşor califică satisfacerea acestor necesităţi nevrotice drept voia lui Dumnezeu sau tradiţie a Bisericii. Câţiva clerici, din păcate foarte puţini, în clipa în cse maturizează, se ruşinează de neroziile pe care le-au spus şi le-au făcut atunci când, încercând să înlocuiască sentimentul insuficienţei care îi înspăimânta, o făceau pe deştepţii şi prezentau drept suprem ideal încercarea lor de a-şi satisface propriile necesităţi nevrotice.
Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin
Jurnal Spiritual
