Iar când duhul necurat a ieșit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, și nu găsește. (Matei 12, 43)
Stările de trecere sunt cele mai greu de îndurat în viața duhovnicească. Vechiul a trecut deja, noul n-a sosit încă. Cea mai grea vreme din istoria poporului lui Israel au fost cei patruzeci de ani când a rătăcit prin pustiu. În Egipt încă se mai dedau desfătărilor păcătoase, în pământul făgăduinței au gustat fericirea pe care o așteptaseră, dar în pustiu totul era sterp și lipsit de viața.
Nici tu, suflete al meu, nu suferi să rămâi în pustiu pentru multă vreme, nu te poți mulțumi numai cu opreliști. Ne simțim apăsați și amenințați când vedem casa dereticată și împodobită, însă pustie, nelocuită. Dragostea noastră de păcat poate fi înlocuită doar de o nouă dragoste; legea nu o poate înlocui. De aceea, trebuie să ne rugăm Domnului să ne trimită o comoară duhovnicească mai presus de toate lucrurile la care am renunțat, un izvor viu de dragoste, care să adape pustiul pârjolit de secetă al inimii noastre, deplinătatea bucuriei, care să umple golul rămas în noi. Învață-mă, Doamne, să înțeleg în ce măsură făgăduința Ta întrece tot ce am lăsat în urmă în vechea țară a Egiptului. Prefă legea în har, robia în liberate, jertfa mea în izvor al desfătării.
Atunci, în locul plângerii voi primi untdelemnul bucuriei, în locul duhului trândăvirii – veșmânt de slavă, atunci când El ne va îmbrăca în haina mântuirii și cu veșmântul veseliei ne va acoperi (Isaia 61, 10). Atunci, casa mea nu va mai fi pustie: se va face tempu al Dumnezeiescului Duh, iar duhul răului va fi izgonit din ea pentru totdeauna.
„Fiecare zi, un ar al lui Dumnezeu” – Ed. Cartea Ortodoxă
Jurnal Spiritual
V-ar mai putea interesa şi aceste articole
