Rugăciunea arhierească din Grădina Ghetsimani

0
341
gradinaÎn capitolul 17 al Evangheliei după Ioan, Iisus se roagă pentru Sine, pentru ucenici și pentru Biserică, lucru ce va continua să facă până la sfârșitul timpurilor. André Scrima vorbește despre unitatea uimitoare, dinamică și întâlnită mai înainte. În Evanghelia sa, Ioan începe prin a menționa evenimentul înainte de a se petrece, iar menționarea lui este excepțional de densă, fiindcă este înfățișat ca având loc acum, în prezentul istoriei și dintotdeauna, în înaltul lui Dumnezeu. Trecerea din veșnicie în timp, apoi din timp către veșnicie, alcătuiește un curent circular.

Iisus cere „Tată, a venit ceasul! Preamărește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preamărească pe Tine”, fiind o meditație asupra infinitului și finalul lucrării Cuvântului. Iisus Își ridică ochii la cer și se aduce pe Sine Însuși prinos și se binecuvintează. Această rugăciune a lui Iisus devine sacrament, taină, înălțare de prinos și aducere de jertfă supremă, în care El înglobează lumea întreagă într-o ultimă rugăciune de mijlocire. De aceea a fost numită „rugăciunea arhierească”: Iisus aduce jertfă în fața Tatălui Său. Măreața taină a lui Dumnezeu, misterul pe care l-a voit și l-a trasat din veșnicie, se dezvăluie acum, iar prinosul, arderea de tot și jertfa se împlinesc acum. Tatăl și Fiul sunt una și totodată distincți. Cel care e Unul în Treime este în Celălalt, lucru rezumat de cuvântul „perihoreză”. Unul este într-Unul și nu este Unul fără Celălalt. Apoi se vorbeşte despre puterea pe care a primit-o Hristos; nu este vorba despre o putere dată omului, ci de o putere legată direct de Dumnezeu, venind de la Dumnezeu, de la slava pe care o avea Hristos „mai înainte de a fi lumea”, e o putere spre binele creației. Acum Hristos dă mărturie pentru această putere a Sa în fața Tatălui, Care este izvorul ei.

„Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Acela pe care L-ai trimis, Iisus Hristos”. Nu este vorba aici de o cunoaștere strict mentală, pe Dumnezeu nu-L percepem cu inteligența, ci cu inima, în profunzimea vieții, în profunzimea vieții, unde trebuie să-L întâmpinăm și să-L păstrăm cu orice preț. Aceasta este viața veșnică de dincolo de învelișul timpului. A-L cunoaște pe Dumnezeu cel Adevărat înseamnă a intra în veșnicie, chiar dacă ne aflăm în timp. Domnul se roagă pentru Sine, dar simțim că nu este o rugăciune egoistă; El nu la sine se gândește când o spune, ci la ceilalți, ca să le fie dăruită viața veșnică.

Următoarea secțiune din rugăciunea arhierească, în care Iisus se roagă pentru ucenicii Săi, are o limpezime vădită; pe lângă tema Slavei, care rămâne prezentă pururea, e abordată tema Numelui. „Am arătat Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dar Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit”. Slava se concentrează în „Nume”, care, în Vechiul Testament, este „Nume al Slavei”. Domnul le-a revelat oamenilor acest nume împreună cu slava Sa.

Cei care au primit cei dintâi Numele nu au fost „din lume”, ci au fost ai Tatălui. Apostolii și-au împlinit și ei menirea, primind cuvântul și misiunea de la Mântuitorul Hristos. El i-a învățat, le-a dat cuvântul lui Dumnezeu și i-a păzit. Ucenicii L-au primit pe Hristos cu încredere, cu fidelitate, depășindu-se pe ei înșiși, intrând astfel în misterul dreptății; însă unul dintre ei l-a respins, intrând în misterul împotrivirii și al răzvrătirii, în misterul fărădelegii. Domnul se roagă pentru ucenicii Săi deoarece ei rămân în lume și rugăciunea Sa are trei aspecte sau scopuri: să fie una într-o unire asemenea unității dumnezeiești, să fie dezlipiți de lume și să fie „consfințiți” întru adevăr. Apoi, Domnul se consfințește pe Sine Însuși pentru Apostoli.

În rugăciunea Sa, Iisus nu se oprește la Apostoli, ci trece dincolo de ei la toți aceia care vor crede în El. Cuvântul Său izvorăște din jertfa Sa, izvorul consfințirii, și de aceea consfințirea ajunge la toți oamenii, până la sfârșitul lumii și la frontierele istoriei. Iisus cupriunde toate acestea în rugăciunea Sa și le privește. El se roagă pentru toți cei care cred în El prin cuvântul Apostolilor, adică pentru cei ce aparțin unui timp nelimitat, pentru că nu este timpul lumii. Biserica rămâne în lume, însă timpul ei, pe care lumea nu-l cunoaște, este acea înrădăcinare, acea prezență în rugăciunea lui Iisus pentru ea. Rugăciunea Domnului nu are sfârșit, e rugăciune în Duhul, a cărei putere se întinde și dăinuie până la cele mai îndepărtate frontiere ale lumii.

Pe final, Iisus Își concentrează și își rezumă întreaga rugăciune într-un singur țel și un singur cuvânt, care este ca un mister: unitatea, realizarea misterului și desăvârșirea lui. Iisus nu cere altceva decât unitatea, pentru că nu este nimic mai larg decât ea. Dar Domnul insistă, repetă că această unitate e omenește greu de înfăptuit, chiar și între Apostoli, chiar în timpul în care se află cu ei și că va fi extrem de amenințată după plecarea Sa. Apoi, Iisus I Se adresează direct Tatălui, încheindu-și rugăciunea: „Tată, aceia pe care Mi i-ai dat vreau ca unde sunt Eu să fie și ei împreună cu Mine, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că m-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii”.

Mihai Parfeni

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here