Fără ajutorul lui Dumnezeu nu ne poate veni în suflet niciun bine; iar ajutorul lui Dumnezeu stă alături de ostenelile noastre şi le uşurează mult, când Dumnezeu vede că iubim rugăciunea, că ne rugăm mereu Lui şi că aşteptăm să se pogoare de la El toate bunătăţile. Când văd că un om nu iubeşte rugăciunea, nici nu are dragoste fierbinte şi puternică de rugăciune, ştiu bine că omul acela nu are nimic de seamă în sufletul său. Când văd însă pe un altul că nu se mai satură de slujbele (aduse) lui Dumnezeu, că socoteşte cea mai mare pagubă să nu se roage mereu, mărturisesc din toată inima că un astfel de om împlineşte negreşit toată virtutea, că este biserică a lui Dumnezeu. Dacă, după cum spune cartea înţelepciunii, îmbrăcămintea omului, călcătura lui şi dezvelirea dinţilor arată sufletul lui , apoi cu mult mai mult slujirea lui Dumnezeu este semn de toată dreptatea; fiind o îmbrăcăminte duhovnicească şi dumnezeiască, revarsă multă podoabă şi frumuseţe în sufletele noastre, îndreaptă viaţa fiecăruia, nu lasă să pună stăpânire pe sufletul nostru vreun gând rău şi nelalocul lui, ne convinge să ne temem de Dumnezeu şi de cinstea dată nouă; ne învaţă să fugim de orice momeală a celui viclean, alungă gândurile ruşinoase şi stricate, face ca sufletul nostru să dispreţuiască plăcerea. O singură mândrie trebuie să aibă cei ce îi slujesc la Hristos: să nu slujească niciunei fapte ruşinoase, ci să-şi păzească sufletul liber, să-1 facă să ducă o viaţă curată.
Socot ca fiind lămurit pentru toată lumea că e cu totul cu neputinţă să trăieşti virtuos fără rugăciune. Cum ar putea săvârşi virtutea un om care nu se apropie şi nu cade mereu înaintea Celui Ce dă virtutea? Cum ar putea dori cineva să fie curat şi drept, dacă nu stă de vorbă cu Cel Care cere de la noi acestea, şi mai multe decât acestea? Aş vrea să vă arăt, pe scurt, cum rugăciunea ne curăţeşte iute, chiar de am fi plini de păcate. Ce poate fi mai mare şi mai dumnezeiesc decât rugăciunea, când ea este un leac aşa de bun pentru sufletele bolnave? Ninivitenii sunt aceia care şi-au şters prin rugăciune multele lor păcate. Îndată ce au început să se roage, rugăciunea i-a făcut drepţi; rugăciunea a îndreptat îndată un oraş obişnuit să trăiască în desfrâu, în păcate şi în fărădelegi; rugăciunea a fost mai puternică decât vechea obişnuinţă; a umplut oraşul de legi cereşti, a adus o dată cu ea şi curăţia, şi iubirea de oameni, şi blândeţea, şi grija de săraci. Fără aceste virtuţi nu poate trăi rugăciunea în suflet; rugăciunea umple sufletul de toată dreptatea, îl îndreaptă spre virtute şi alungă din el păcatul. Într-adevăr, de-ar fi intrat atunci în Ninive un om care cunoştea oraşul mai dinainte, nu 1-ar mai fi cunoscut; atât de iute trecuse de la o viaţă ticăloasă la una plină de dreaptă credinţă! După cum n-ai mai cunoaşte pe o femeie săracă şi îmbrăcată în zdrenţe de-ai vedea-o mai târziu împodobită cu haine de aur, tot aşa şi cel care ştia de mai înainte oraşul acela sărac în fapte bune şi lipsit de comori duhovniceşti, nu 1-ar mai fi cunoscut! Atâta îl schimbase rugăciunea! Atâta virtute adusese în obiceiurile şi în viaţa lui! O femeie care a trăit toată viaţa în stricăciune şi desfrâu dobândeşte mântuire îndată ce cade la picioarele lui Hristos.
„Omilii la dreptul Lazăr” – Sf. Ioan Gură de Aur
Jurnal Spiritual
