Cât de frumos ar fi ca fiecare dintre noi să simtă permanent lucrarea lui Dumnezeu. Şi când spun „permanent”, mă refer la fiecare secundă pe care o trăim, atât de preţioasă, şi care este un dar minunat de la dragul nostru Stăpân. Desigur că pare oarecum imposibil de a fi într-o continuă rugăciune, de a cugeta mereu tainic la Cel care le orânduieşte pe toate…
Deseori cu brutalitate suntem smulşi din cadrul celor mai frumoase momente pe care le trăim, de către tot felul de factori, mai mult sau mai puţin violenţi, tot mai frecvenţi în zilele acestea în care absolut tot ceea ce facem, facem pe fugă… De am reuşi doar să ne sustragem cumva, măcar cu gândul, de am reuşi cât mai des să fim conştienţi de miracolul că noi existăm! Doar de am sta puţin să luăm o pauză! Ce bine ar fi! O pauză realmente necesară astăzi, când cele mai frumoase momente ale vieţii noastre atât de scurte, de câteva zeci de ani, sunt prezente şi pot fi observate în cele mai simple, dar tainice momente: joaca unui copilaş, un cuvânt blând spus unui prieten la nevoie, o îmbrăţişare caldă cu persoana iubită, o rugăciune către Cel ce atât ne iubeşte!… Oare nu ne întrebăm? Prin câte curse nu am trecut în viaţa aceasta? La câte încercări şi probe, din care părea că nu mai este ieşire, am fost supuşi! Din câte situaţii de real pericol nu am trecut nevătămaţi! Le-am uitat? Spunem că nu au fost? Eu cred că mai degrabă nu ne-am dat seama… iar dacă ne-am dat câtuşi de puţin, am preferat să denumim abstract, şi nelimitat sărac, toate aceste minuni drept „cumpene”, drept mari aşa-zise momente legate de noroc, de soartă („Noroc” era în mitologia romană zeul vrajbei, al urii şi al răzbunării. De aici vine şi urarea „să ai noroc!”, adică „să fii răzbunat“).
Spunem că viaţa este importantă, ba mai mult, pentru cei ce se limitează la a vedea doar viaţa aceasta pământească, multe clipe sunt de nepreţuit căci, în mintea lor înceţoşată de lipsa credinţei şi a cercetării, ei nu mai văd altceva şi nu înţeleg din viaţă decât un rost banal de îndreptare către nimic. Deci miracolul existenţei, al fiinţării, nu s-ar rezuma decât la o mână de pământ uscat în fundul unui mormânt… „Să fie viaţa doar un simplu drum către o naştere şi o moarte?” se întreba frământat Octavian Paler înainte să plece. El nu avea credinţă, însă se frământa! Mare lucru înaintea lui Dumnezeu să-L cauţi! „Caută şi vei afla!”, căci pentru aceştia Domnul pune multă milă, însă numai atunci când El îi favorizează prin darul miraculos al revelaţiei. Atunci, Adevărul Se identifică, Se descoperă, celor ce-L caută însetaţi! Întrebându-L Pilat pe Hristos ce anume este adevărul, la scurt timp I-a şi întors spatele. Domnul a tăcut, iar Pilat a ratat întâlnirea. El a refuzat un eventual răspuns deoarece era un funcţionar învăţat, care studiase bine filosofia vechilor greci, a lui Platon şi a lui Arisotel, şi avea bine cunoscut faptul că adevărul transcede lumea aceasta limitată şi că nu ar fi fost o întrebare care să merite să fie pusă unui osândit… Şi se mai spune că Hrisos a tăcut… Da, a tăcut pentru că nu mai avea cui să-i răspundă. Dar vădit este că ar fi răspuns cu siguranţă, cu multă blândeţe şi seninătate, la întrebarea: „CINE este Adevărul…”.
Miracolul vieţii cuprinde un infinit de înţelepciune din care bine ar fi de am gusta şi noi măcar puţin, căci aceasta îşi are relevanţa practică în nici un alt lucru decât în voia noastră. Însă nu voinţa leneşului care doreşte ca toate să vină la el, căci Dumnezeu vrea ca noi să ne dorim sincer şi să plătim cu un preţ cât de mic binefacerile Sale în semn de mulţumire şi chiar de iubire că ne este Părinte. Căci toată lumea caută ROSTUL. Şi limitându-se la materie, deseori omul nu înţelege că bine îi este lui mai cu seamă atunci când sufleteşte e împlinit decât atunci când pântecul îi geme de satisfacţia îmbuibării. Însă deseori ne punem întrebarea: cum de în tot Universul acesta, în toată infinitatea de necuprins, în care noi nu suntem altceva decât un punct microscopic aproape neobservabil, contăm atât de mult, încât „Absolutul Contingent Însuşi”, după cum Petre Ţuţea îl citează pe Hegel numindu-L astfel pe Iisus Hristos, a acceptat ca de bunăvoie să Se coboare la micimea oamenilor şi să se smerească într-atât încât să accepte hule, scuipări, pălmuiri şi o moarte dintre cele mai groaznice! Rămâne clar că aceasta este o taină de necuprins pentru mintea omenească, prezentă în dogma mântuirii, pe care într-o bună zi o vom înţelege…
Continuând spusele lui Pascal, aflăm că „Omul în natură este, la urma urmelor, un neant raportat la infinit, totul în raport cu neantul, ceva de mijloc între nimic şi tot, la infinită depărtare de înţelegerea acestor extreme; sfârşitul şi începuturile (principiile) lucrurilor îi rămân în mod invincibil ascunse într-o taină de nepătruns. Toate lucrurile ies din neant şi sunt purtate spre infinit. Cine este în stare să se ţină după aceste uimitoare iviri? Doar autorul acestor minuni le înţelege. Nimeni altcineva nu este în stare! Însă vreau să-i zugrăvesc omului nu numai universul vizibil, ci imensitatea naturii pe care o poate concepe cu gândul din incinta limitelor atomice şi deci el să cerceteze lucrurile cunoscute ca fiind cunoscute drept cele mai delicate, precum viermişorul care-i descoperă în micimea corpului său părţi incomparabil mai mici, picioare cu încheieturile lor, vene ale acestor picioare, sângele din aceste vene, umorile din acest sânge, vapori în aceste picături…
Cine va privi în felul acesta, se va înspăimânta de sine însuşi şi, văzându-se atârnat între aceste două abisuri, cel al infinitului şi cel al neantului, va tremura la vederea acestor minunăţii şi cred că, prin curiozitatea sa transformată în admiraţie, va fi mult mai dispus să contemple mai degrabă toate acestea decât să le scormonească cu gând semeţ! Iată unde duc cunoştinţele naturale: dacă acestea nu sunt adevărate, atunci nici în om nu se află vreo picătură de adevăr, dar dacă ele sunt adevărate, atunci omul va descoperi în ele un mare prilej de smerenie, forţat fiind, într-un fel sau altul, să se facă mic.
Să contemple omul întreaga natură în înălţimea şi în majestatea ei şi să-şi depărteze privirea de la obiectele de jos care-l înconjoară. Să privească la această lumină strălucitoare aşezată drept candelă eternă spre luminarea universului, şi astfel pământul să-i apară ca un punct în marele ocol trasat de acest astru, şi să se uimească de faptul că acest ocol nu-i la rândul său decât o culme delicată în raport cu cel pe care astrele îl îmbrăţişează în rostogolirea lor pe firmamentul cerului! Şi dacă însăşi privirea noastră este constrânsă să se oprească într-un punct ca să lase imaginaţia să treacă dincolo, atunci cu mult mai mult se va osteni plăsmuirea minţii decât ceea ce de la sine ne dezveleşte natura. Toată lumea noastră vizibilă nu este altceva decât o nuanţă imperceptibilă în sânul amplu al naturii. Nici o idee de a noastră nu se apropie de aceasta, iar noi nu născocim decât atomi în raport cu realitatea lucrurilor!
În fine, prin aceasta avem cea mai mare dovadă a atotputerniciei lui Dumnezeu, din însuşi faptul că imaginaţia noastră se pierde în propria-i concepere!”. Deseori auzim vorbindu-se în biserici un cuvânt care din păcate, de multe ori, trece ca şi inexistent pe lângă urechile credincioşilor, un cuvânt scurt, de multe ori spus în grabă, însă de o profunzime paradoxal mult clarificatoare: „Căci lucrul mâinilor Tale este cerul cu stele, întreg Universul!”. Deci nu ne rămâne decât să vedem cum un olar modelează cu pricepere un vas de lut. Însă acel vas, în cazul nostru, este de o mărime infinită despre care acelaşi Pascal afirmă că, raportat la om, „acesta trăieşte într-o sferă cu centrul pretutindeni şi cu circumferinţa nicăieri, iar el nu este decât un imbecil vierme de pământ!”. Însă omul în toată vremea a avut în conştiinţa sa gândul mereu neadormit cu privire la Taină, însă şi cu privire la propria-i neputinţă, mereu conştient de Perfecţiune, dar împăcat cu sine că nu o poate ajunge.
Dar omul nu putea rămâne aşa. Trebuia ca el să ajungă la Dumnezeu ca să-l reînalţe din groapa în care a căzut, să-şi ceară iertare pentru vechiul păcat. Căci dacă imediat Adam i-ar fi răspuns Domului „Iartă-mă, Doamne!”, atunci pe loc Hristos l-ar fi iertat. Însă Adam a dat vina pe femeia sa, s-a mândrit şi a căzut, preferând fuga de responsabilitate şi de smerenie în faţa bunului Stăpân! Deci singura scăpare era, dacă omul nu putea ajunge la Dumnezeu, purtător de trup fiind şi supus greşelii, ca Dumnezeu să Se coboare la om… Şi a făcut-o. Graţie milei şi nobleţii Sale de nemăsurat. Observăm cum deodată, mintea noastră aspiră la cele mai înalte lucruri, cum deodată devenim conştienţi că mai poate fi totuşi CEVA, dincolo de ceea ce credem noi. Că nu le ştim pe toate este deja lucru cert. Deci căpătăm curaj în a accepta şi chiar a afirma cu tărie că nu suntem doar simple elemente situate în spaţiu, simple constatări de ordin fizic… Deşi până şi această constatare, nu o face carnea, ci o face duhul. Căci iubirea nu stă în stomac, iar conştiinţa nu ne macină în fiere! Dacă existăm deci, trebuie să fie un rost! Pe atât de mare pe cât întreg Universul.
Pe atât de mică importanţa acestei lumi materiale, pe cât statutul nostru în raport cu acest Univers! Doamne, fii cu noi în toată vremea! A te scălda în bunăvoinţă, a mânca mierea gândirii smerite, a te bucura în duh şin simţire de bucuria celuilalt, a asculta cu blândeţe pentru a înţelege, a te desfăta permanent în Domnul, a bea neîncetat din izvorul înţelepciunii Sale… Acesta este ROSTUL!
Revista Credința Ortodoxă
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
