Să fim şi noi, femeile creştine ale zilelor noastre, adevărate mărturisitoare ale lui Hristos!

0
402

Mironosite,,A crescut copii, a fost primitoare de străini, a spălat picioarele sfinţilor, a ajutat celor strâmtoraţi, s-a ţinut stăruitor de tot ce este lucru bun.’’ (I Timotei 5, 10)

Aşa au fost femeile mironosiţe din timpul vieţii Domnului Iisus Hristos, aşa au fost diaconiţele în primele veacuri ale creştinismului, aşa au fost străbunicile noastre, bunicile noastre, dar noi femeile creştine ale zilelor noastre, oare cum suntem? Mai avem oare aceeaşi râvnă neobosită, aceeaşi dragoste de Dumnezeu, aceeaşi credinţă neşovăielnică, puternică şi nestrămutată care te ajută să muţi şi munţii din loc, care te ajută să nu îţi fie frică de întuneric, de ostaşi înarmaţi, care te ajută să te lupţi cu orişicine te împiedică să ajungi la mormântul Domnului Tău drag, pentru  a-I unge cu arome Trupul Sfânt?

Oare mai avem noi aceeaşi râvnă sfântă, aceeaşi evlavie curată, aceeaşi smerenie, aceeaşi bunătate a inimii, aceeaşi mare bărbăţie a sufletelor sfintelor mironosiţe care au fost prietene duhovniceşti cu Maica Domnului şi i-au urmat exemplul sfintei sale vieţi? Mai suntem noi luminate de minunata dragoste a lui Hristos aşa cum au fost luminate sfintele mironosiţe,  martore la Patimile Mântuitorului şi care l-au urmat pe drumul Golgotei, cu inimile pline de iubire şi durere pentru suferinţele Sale?

Oare mai suntem noi precum erau femeile creştine în primele veacuri ale creştinismului, adevărate râvnitoare ale faptelor bune, bineplăcute Bunului Dumnezeu, care împleteau credinţa cu evlavia, cu milostenia şi compasiunea, cu hărnicia şi cinstea, care făceau totul întru slava lui Dumnezeu, care împleteau dragostea de Dumnezeu şi aproapele cu smerenia, cu uitarea de sine, cu jerfirea de sine, care îşi făceau datoria din convingere, din dragoste şi nu fiindcă aşa s-a făcut dintotdeauna, pentru că aşa se cuvine, ci fiindcă ştiau că adevărata mărturie a vieţii creştine este focul şi lucrarea râvnei de a plăcea lui Dumnezeu?

Mai suntem noi oare, cum au fost sfintele mironosite, adevărate mărturisitoare ale lui Hristos, care nu au fost laşe precum unii bărbaţi (Iuda L-a vândut. Petru s-a lepădat de El în noaptea când a fost prins. Toma s-a îndoit de Înviere), care nu s-au lepădat de Hristos şi care l-au urmat pe drumul Crucii, fără să le fie frică de consecinţe?

Avem noi, femeile creştine de azi, curaj să luptăm cu cei care tăgăduiesc Adevărul Evangheliei, curaj să ne mărturisim credinţa, curaj să ne luptăm cu ironia celor din jurul nostru care nu cred în Bunul Dumnezeu şi care ne etichetează în diferite moduri, provocându-ne durere în suflet atunci când ne cred ciudate, anormale, din altă lume, fiindcă nu simţim, nu credem în ce cred ei, şi nu suntem ca ei? Avem oare curaj să nu fim laşe, să mărturisim pe Bunul Dumnezeu, avem curaj să pătimim pe nedrept, să răbdăm nedreptăţi cu bucurie pentru Dumnezeu, conştientizând că dacă Îl vom mărturisi cu credinţă şi iubire, vom dobândi mila şi iubirea Sa, ne vom îmbogăţi sufleteşte, vom deveni altfel de oameni, care trăiesc pretutindeni unde este Hristos, trăiesc aşa cum spunea Cuviosul Porfirie în: ,,stele, în nemărginire, în cer împreună cu îngerii, cu sfinţii, pe pământ împreună cu oamenii, cu animalele, cu tot şi cu toate.?’’

Îl mai mărurisim noi pe Iisus Hristos precum Îl mărturiseau străbunicile şi bunicile noastre care nu lipseau în sărbători din sfintele biserici, care dădeau naştere la prunci mulţi, fără să se gândească că nu au ce să le dea să mănânce, că nu au cu ce să îi îmbrace şi să îi încalţe, că nu îi vor putea purta în şcoli înalte? Ele Îl mărturiseau cu adevărat pe Domnul Hristos pentru că aveau nădejde în mila, iubirea, purtarea lui de grijă, fiindcă se lăsau în toate în voia lui, fiindcă nu îşi făceau griji pentru ziua de mâine, fiindcă îşi trăiau viaţa cu simplitate, fiindcă puneau pe primul plan viaţa duhovnicească şi nu pe cea trupească, fiindcă mulţumeau Bunului Dumnezeu cu iubire şi recunoştinţă pentru tot ce li se întâmpla în viaţă, şi bun şi rău, pentru că îşi duceau crucea spirituală cu credinţă şi demnitate, fără cârteală, fără văicăreală, fără a se plânge mereu de greutatea acesteia.

Străbunicile şi bunicile noastre erau adevărate mărturisitoare ale lui Dumnezeu şi Îi ofereau cu multă iubire şi fără zgârcenie, mirul faptelor lor bune, mirul credinţei lor, mirul evlaviei lor, mirul fricii de Dumnezeu, mirul smereniei, mirul jertfirii de sine. Îi spălau cu acest mir al credinţei lucrătoare trupul Mântuitorului şi îşi ofereau la picioarele lui, intreaga lor viaţă. Câte femei nu şi-au jertfit viaţa dând naştere pruncilor lor, câte femei nu şi-au jertfit viaţa pentru apărarea gliei strămoşeşti, câte femei nu au oferit mirul jertfei lor din închisorile comuniste, Mântuitorului, pentru a Cărui mărturisire nu au pregetat să îşi piardă chiar şi viaţa?

Străbunicile şi bunicile noastre l-au mărturisit pe Bunul Dumnezeu, oferindu-I mirul hărniciei, mirul trezviei, mirul evlaviei şi credinţei nestrămutate, mirul râvnei adevărate, mirul dragostei sincere şi adevărate, mirul rugăciunii simple dar puternice, mirul milosteniei, mirul solidarităţii, mirul răbdării, mirul păstrării obiceiurilor şi tradiţiilor străbune, moştenite din moşi strămoşi, mirul păstrării familiei unite, adevărat model de iubire, cinste, hărnicie, credinţă, înţelegere, armonie. Cu adevărat înaintaşele noastre s-au luptat ca familia să fie precum un sfânt lăcaş, o ,,biserică mică’’, după cum a numit-o Sfântul Ioan Gură de Aur.

Suntem, deci datoare, ca noi, femeile creştine din ziua de azi, fie că suntem simple ţărănci, fie că suntem muncitoare, fie că suntem funcţionare, fie că suntem intelectuale, fie că suntem mame, sau nu suntem mame, fie că suntem tinere sau bătrâne, să le urmăm exemplul de adevărate mărturisitoare ale lui Hristos, suntem datoare să ducem mai departe aprinsă flacăra credinţei lor, flacăra mărturisirii cu curaj a lui Hristos.

Fiecare la locul nostru rânduit de Bunul Dumnezeu, fiecare în familiile noastre, în comunităţile noastre, în societatea noastră, trebuie să fim mărturisitoare curajoase, puternice şi râvnitoare, mărturisitoare evlavioase şi credincioase ale lui Hristos, a Cărui iubire este cel mai înalt lucru care poate fi dorit, fiindcă aşa cum spunea Părintele Porfirie: ,,când Îl iubeşti pe Hristos în ciuda neputinţelor şi a simţământului că le ai, dobândeşti încredinţarea că ai biruit moartea, fiindcă te afli întru împărtăşirea iubirii lui Hristos.’’

Deci, când Îl iubeşti pe Hristos nu te temi să Îl mărturiseşti, nu te temi să suferi pentru El, când Îl iubeşti pe Hristos nu ai decât o dorinţă să vorbeşti mereu de El, să te predai iubirii Sale, să Îi dăruieşti întreaga ta viaţă, care ai vrea să fie o permanentă mărturisire, o permanentă iubire, un adevărat izvor de credinţă roditoare şi slujire de Dumnezeu şi semeni.

Aşadar, femeia tărancă de azi, să dăruiască Domnului Hristos, mirul hărniciei şi iubirii cu care lucrează pământul, femeia muncitoare să dăruiască mirul curajului cu care a ales o meserie grea, potrivită mai mult bărbaţilor, mirul forţei şi răbdării cu care îşi face munca sa nobilă, femeia intelectuală, dacă e profesor să dăruiască mirul dragostei cu care încearcă să educe copiii, viitorul omenirii, pentru a deveni oameni adevăraţi, oameni educaţi, oameni de folos şi de nădejde, dacă e avocat, procuror sau judecător, să dăruiască mirul dreptăţii, mirul adevărului, dacă e medic să dăruiască mirul salvării de vieţi omeneşti, dacă e asistent social să dăruiască mirul iubirii, compasiunii, altruismului, empatiei şi slujirii aproapelui aflat în diverse nevoi, dacă e doar o simplă mamă să dăruiască mirul iubirii de copii, mirul sacrificiului, mirul devotamentului de soţie şi mamă.

Şi cele care se nevoiesc să aibă o viaţă viaţă sfântă în feciorie, în post, în rugăciune, în înfrânare de la toate, în privegheri şi citirea Sfintelor Scripturi şi cele care au darul  îndelungatei răbdări, al tăcerii, al blândeţii şi al smereniei, şi cele care îşi duc cu demnitate crucea spirituală, fără cârtire împotriva Bunului Dumnezeu şi mulţumesc pentru toate încercările, şi cele care îşi trăiesc viaţa în frică şi în dragoste de Dumnezeu, cu smerenie şi înţelepciune, prin aceste fapte bune sunt pilde pentru cei din jurul lor, sunt ca nişte lumini în sfeşnicul Bisericii lui Hristos, spre folosul tuturor, şi acestea se află înmulţind talanţii lor, şi acestea sunt candele aprinse din care izvorăşte mirul credinţei în Dumnezeu, mirul mărturisirii lui Hristos, mirul lucrului folositor, mirul vieţii duhovniceşti.

E mare lucru să poţi să îţi afli menirea ta în viaţă, să afli care e talantul tău cel mai de preţ, care te ajută să îţi faci ,,treaba cum se cuvine’’, să îţi îndeplineşti destinul tău ca om. E minunat să ştii că treaba pe care o faci e plăcută Bunului Dumnezeu şi vine şi în ajutorul semenilor tăi, că ai ales binele şi nu răul, că în munca ta învinge adevărul şi nu minciuna, cinstea şi nu hoţia, hărnicia şi nu lenea, frumosul şi nu urâtul, dragostea şi nu ura, e minunat să ştii că toată viaţa te-ai ostenit pentru Hristos, că toată viaţa L-ai mărturisit prin faptele tale, nădăjduind astfel că pentru ele vei dobândi Raiul.

Să fim aşadar, toate femeile creştine, izvor roditor de fapte bune, bineplăcute de Bunul Dumnezeu, izvor de mir şi de iubire, izvor nesecat de râvnă, credinţă, bărbăţie, tărie creştină,  fiindcă o femeie cu tărie creştină este o femeie cu capacitatea de luptă, puterea de afirmare, forţa morală, autoritatea, stăpânirea, vigoarea, etc., necesare în lupta pentru învingerea răului şi pentru obţinerea luminii lui Hristos, care să lumineze calea spre mântuire. Tăria creştină este virtutea morală care întăreşte sufletul şi cugetul în urmărirea binelui, o face pe femeia creştină capabilă să depăşească toate greutăţile vieţii, fără şovăire, să înfrunte orice primejdie necesară şi utilă din dragoste de Dumnezeu şi din dorinţa fierbinte de mântuire. Tăria creştină este un dar al Duhului Sfânt şi o lucrare care ne impulsionează voinţa şi ne dă energia necesară pentru a ne putea face să suferim de bună voie şi cu curaj greutăţile legate de marile lucrări pe care Dumnezeu le aşteaptă de la noi. Tăria sufletească a femeii creştine este necesară atât pentru înfruntarea suferinţelor trupeşti cât şi ale celor morale. Lupta cu ispitele de tot felul se duce cu tărie creştină, cu tenacitate, cu curaj  şi cu mândria lăuntrică de a fi femeie creştină.

Să avem deci tărie creştină cum au avut-o sfintele mironosiţe, să avem mândria lăuntrică că suntem adevărate femei creştine, să nu uităm aşa cum a spus Preotul martir Constantin Sârbu că: ,,femeile au profunzimi sufleteşti mai mari decât bărbaţii. Au o inimă caldă şi intuiesc totul din iubire. Au puterea de a se dărui, aducând lumină şi bucurie. Sunt fiinţe plăpânde, dar cu suflet mare, plin de delicateţe şi gingăşie. Femeile sunt asemeni florilor. Floarea bucură pe toţi. Înfloreşte ca să aducă bucurie. Oferă frumuseţea petalelor ei minunat colorate şi parfumul ei. Se lasă ruptă şi moare ca să-ţi facă o bucurie, ca să-ţi înfrumuseţeze viaţa şi casa. Căci totul în lume răsare din durere.’’

Să ne rugăm aşadar Bunului Dumnezeu, să fim precum florile care înfrumuseţează viaţa tuturor, să aducem bucurie, alinare, lumină, să ne rugăm să devenim stâlpi ai dreptei credinţe, să ne rugăm să avem mereu inima ocean de iubire, milostivire, compasiune, să avem mereu inima plină de Harul Sfânt pentru a putea lucra fapta bună cu multă dragoste de Dumnezeu şi semeni, să ne rugăm să fim neînfricate mărturisitoare ale lui Hristos, să ne rugăm pentru a putea avea îngerească vieţuire, pentru a ne lăsa mereu în grija Domnului, pentru a avea putere şi răbdare de a trece peste toate necazurile vieţii. Să ne rugăm cele care suntem mame, să ne creştem copiii cu frică şi dragoste de Dumnezeu, să ne rugăm să ne trăim viaţa împlinind poruncile Scripturilor, să ne rugăm să ne purtăm pe umeri cu demnitate, cu credinţă, cu iubire, cu răbdare, crucea spirituală, să ne rugăm să rămânem neclinitite în dragostea şi mărurisirea lui Hristos, să ne rugăm să fim mereu învingătoare în războiul cu balarul patimilor, în războiul cu cumplitul diavol care doreşte să fim nişte creştine fricoase şi laşe, pentru a ne putea prinde în cursele sale. Să ne rugăm să iubim mai mult viaţa duhovnicească şi nu cea lumească cu toate plăcerile şi tentaţiile ei, să ne rugăm să ne ajute să ne împlinim cu dreptate şi cu sfinţenie slujba noastră, acolo unde suntem rânduite de Dumnezeu, fiecare după mulţimea talanţilor noştri şi să înmulţim aceşti talanţi cu iubire de Dumnezeu şi semeni şi să nu îi îngropăm în lenea, adormirea şi egoimul nostru. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne fie ajutor şi întărire în cultivarea virtuţilor creştineşti, pentru ca la sfârşitul vieţii, să nu ne aflăm în spaţiul morţii, ci în spaţiul Învierii lui Hristos, ca să putem afla pe Domnul blând şi milostiv la ziua judecăţii şi să primim plată deplină pentru mărturisirea lui cu credinţă şi pentru toate ostenelile noastre. Amin!

Cristina Toma

 Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here