,,Iertarea, condiția fundamentală a vieții noastre, este necesar să ne însoțească pretutindeni, ca să putem culege roade și în rugăciune, în post, în fapte bune. Altfel, vom fi ca un sac fără fund ce nu poate agonisi nimic bun, deoarece e găurit de ură și nu e sprijinit pe umerii iertării’’ (Ierom. Hrisostom Filipescu)
Nu există niciun om pe pământ, care să nu fi greşit niciodată în viaţa sa sau care să nu trebuiască să ierte pe cineva pentru vreo greşeală ce i-a pricinuit necaz, suferinţă, întristare. Toţi suntem supuşi păcatului şi greşelilor, toţi avem nevoie să primim iertare de la Milostivul Dumnezeu.
Ce am fost nevoiţi să iertăm aproapelui nostru şi ce a trebuit să ni se ierte, nouă?
Am fost nevoiţi să iertăm: ura, răutatea, nepăsarea, nedreptatea, exploatarea, umilinţa, judecata, minciuna, clevetirea, mânia, jignirea, batjocorirea, bătaia de joc, lipsa bunului simţ, hoţia, viclenia, falsitatea, necinstea, zgârcenia, mândria, snobismul, slava deşartă, dorinţa de putere şi de a stăpâni, infidelitatea, egoismul, invidia, individualismul, ş.a.m.d. Şi cum nici noi nu am fost perfecţi în familie, în comunitate, în societate, în relaţia cu Dumnezeu şi aproapele, am greşit de nenumărate ori şi a trebuit să fim iertaţi pentru tot răul şi suferinţa pricinuită.
De ce trebuie să iertăm?
Trebuie să iertăm ca să ni se ierte şi nouă mulţimea greşelilor noastre, mulţimea păcatelor şi patimilor noastre, de către Tatăl nostru Ceresc, aşa cum ne învaţă rugăciunea domnească: ,,Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor nostri.’’ Şi Sfânta Evanghelie ne arată, că de iertarea celor ce ne greşesc atârnă şi iertarea păcatelor noastre: ,,De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl Ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre’’(Mt. 6, 14-15). ,,Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi.’’ (Lc. 6, 37) Dacă iertăm aproapelui nostru, datoria de o sută de dinari, ni se va ierta şi nouă, datoria de zece mii de talanţi. Fără iertare, nu avem mântuire, fără iertare nu putem avea îndrăzneala de a rosti rugăciunea Tatăl nostru.
Trebuie să iertăm ca să nu atragem asupra noastră mânia Stăpânului şi Împăratului nostru, Dumnezeu. Pilda datornicului nemilostiv, ne îndeamnă să răspundem la iertarea greşelilor noastre de către Bunul şi Milostivul Dumnezeu, cu iertarea greşelilor aproapelui nostru, fiindcă dacă noi suntem răutăcioşi, cruzi, duşmănoşi nemiloşi, răzbunători, cu inima împietrită, sloi de gheaţă vom atrage supărarea şi pedeapsa Domnului, Care ne va zice la Judecată: ,,Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, adică toate păcatele, fiindcă M-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi Eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se Stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-I va plăti toată datoria. (Matei 18, 32-34). Să conştientizăm aşadar că, neiertarea aproapelui nostru schimbă mila Lui Dumnezeu în dreptate şi osândă, ca neiertarea nostră ne va împiedica să primim răspun bun la Judecata de Apoi.
Trebuie să iertăm, fiindcă altfel rugăciunea noastră nu este ascultată de Bunul Dumnezeu, căci aşa cum a spus Sfântul Isaac Sirul: ,,Sămânţă pe piatră este rugăciunea celui ce are pomenire de rău asupra fratelui său.’’ Când suntem iertători, când ne rugăm pentru cei ce ocărăsc şi ne vrăşmăşesc, rugăciunea noastră este o rugăciune de nota zece, este o rugăciune plăcută Lui Dumnezeu ce se înalţă la Cer şi ne uneşte cu Acesta. Suntem binecuvântaţi cu Harul şi iubirea de oameni a Bunului Dumnezeu când ne iertăm aproapele. Când ne învrednicim de virtutea iertării şi postul nostru este binecuvântat şi faptele noastre bune nu vor rămâne fără plată de la Domnul.
Trebuie să iertăm ca să ne fie primit darul nostru la altar aşa cum este scris în Sfânta Evanghelie: „Dacă aduci darul tău la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, du-te întâi, împacă-te cu fratele tău şi atunci, venind, adu darul tău!” (Mt. 5, 23-24). Dacă noi ne întoarcem faţa de la fratele nostru, aşa si Bunul Dumnezeu va întoarce ochii de la rugăciunea şi de la darul nostru, căci Domnul preţuieşte cel mai mult dragostea noastră, fără ea nu este primită nici slujba, nici închinăciunea noastră. Dragostea este jertfa pe care o doreşte de la noi, Sfânta Masă a Altarului nu primeşte pe cei care trăiesc în duşmănie unii cu alţii.
Trebuie să iertăm, fiindcă iubirea De Dumnezeu şi iubirea de aproapele sunt poruncile care stau la temelia mântuirii noatre. Trebuie aşadar, să iertăm ca să facem ascultare de Dumnezeu Care a poruncit: ,,Iubiţi pe vrăşmaşii voştri’’ (Mt. 5, 44). Fără iertare nu există iubire şi fără iubire nu există iertare. Iertarea face parte integrantă din iubire, iertarea are aşadar ca izvor, iubirea de Dumnezeu şi semeni, iertarea este roada pomului iubirii, iar iubirea roada pomului iertării. A ierta înseamnă a iubi, a iubi înseamnă a ierta. De aceea mereu să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne binecuvinteze cu aceste însuşiri divine: iubirea şi iertarea, ca să ne înfrumuseţăm sufletul, ca să avem două aripi puternice ce ne înalţă spre Cer. Să ne rugăm să putem iubi necondiţionat şi să avem puterea de a ierta desăvârşit, din toată inima şi din tot sufletul, să ne rugăm să acoperim pe aproapele nostru cu haina iubirii şi iertării, haina cea mai de preţ pe care o putem dărui cuiva. Să ne rugăm să putem ierta cum iartă Dumnezeu şi ne vom îndumnezei. Să ne rugăm să avem sufletul frumos şi gingaş ca o floare cu petale de iubire şi iertare, cu petale de smerenie, blândeţe şi bunătate, cu petale de pace şi linişte sufletească. Doar cel ce iubeşte şi iartă sincer pe aproapele său, se poate numi creştin adevărat, fiindcă creştinismul este o religie a iubirii şi iertării. Sfântul Ioan de Kronstad ne-a îndemnat să îl iubim şi mai mult pe aproapele nostru când greşeşte faţă de noi şi faţă de Dumnezeu, fiindcă atunci acesta e un om bolnav, un om în nenorocire sufletească şi să ne rugăm pentru el, să aplicăm ,,la inima sa un plasture de vindecare – cuvântul mângâierii, al moralei, liniştirii, iertării, iubirii.’’
Trebuie să iertăm ca să învăţăm lecţia smereniei, ca să învingem mândria şi orgoliile noastre. Dacă nu avem puterea de a ierta, înseamnă că nu ne-am vindecat sufletul de boala mândriei şi lăsăm orgoliile noastre să ne stăpânească. Dacă nu iertăm, înseamnă că ne-am strâmtorat atât de mult sufletul, încât nu-l putem primi si odihni acolo pe aproapele ce ne-a greşit, nu-i putem mulţumi că ne-a ajutat să învăţăm unele lecţii ale vieţii, că ne-a ajutat să dobândim şi noi cununa iertării. Doar când iertăm cu iubire şi smerenie ne lărgim inima ca să cuprindă în ea întreaga lume, pe toţi cei care ne iubesc şi care nu ne iubesc, pe prieteni, dar şi pe duşmani, pe cei virtuoşi, dar şi pe cei păcătoşi, pe cei ce ne-au făcut bine, dar şi pe cei care ne-au pricinuit mult rău şi multă suferinţă. Doar când iubim şi iertăm ne lărgim inima Să-l primim în ea, ca pe un Oaspete mult aşteptat şi mult iubit, pe Mântuitorul Hristos.
Trebuie să iertăm ca să avem pace în suflet. Omul nu poate avea pace în suflet dacă nu va iubi şi ierta pe aproapele său, dacă nu se va ruga pentru el, dacă nu va fi în comuniune cu acesta. Iertarea este piatra de temelie pe care se zideşte pacea sufletului. Atunci când nu avem puterea de a ierta pe cei ce ne greşesc, pe cei ce au bătut cuiele judecăţii, clevetirii şi răutăţii în inima noastră, rănind-o şi îndurerând-o, ne încolţeşte în minte, inimă şi suflet dorinţa de răzbunare, dorinţa de a plăti cu aceeaşi monedă, dorinţa de a răsplăti răul cu rău, suferinţa cu suferinţă şi devenim mânioşi, neliniştiţi sufleteşte lipşiţi de bucuria sfântă ce îşi are rădăcina în pacea inimii. Iertarea ne vădeşte ca următori ai Lui Hristos, Izvorul păcii şi blândeţii, ca următori ai sfinţilor şi mucenicilor ce şi-au iertat prigonitorii lor, ce au iertat toată suferinţa patimilor lor. Unii au iertat răstignirea lor, alţii arderea în foc şi smoală, alţii înecul în ape îngheţate, alţii schingiuiri şi umilinţe de neimaginat, alţii strujiri de fiare, alţii tăiere de sabie, alţii bătăi crunte, alţii privarea de libertate şi călcarea în picioare a demnităţii lor umane. E cu neputinţă să avem pace în suflet dacă nu ne iubim şi iertăm vrăşmaşii. Numai împlinind porunca: Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, sufletul nostru îşi va găsi odihna şi va avea pace şi ziua şi noaptea.
Trebuie să iertăm ca să fim liberi, ca să trăim în Spaţiul Învierii Lui Hristos. Dacă nu iertăm înseamnă că suntem sclavii diavolului, că suntem legaţi cu lanţurile urii, mândriei, ţinerii de minte a răului, judecăţii şi trăim în spaţiul morţii, în spaţiul neiubirii. Când nu reuşim să ne iertăm aproapele avem sufletul prins în capcana urâciosului diavol, a cărui bucurie este lipsa puterii noastre de a ne ierta pe noi înşine şi pe greşiţii noştri. Când iertăm, sufletul nostru se simte liber, se înalţă spre Cer pe aripile bucuriei şi armoniei, pe aripile comuniunii, pe aripile iubirii şi rugăciunii pentru vrăşmaşi, pe aripile nădejdii la mântuire. Când iertăm trăim în Spaţiul Învierii Lui Hristos, când iertăm suntem cu adevărat mădulare vii ale Bisericii Lui Hristos. Iertarea ne ajută să păstrăm cât mai frumoasă floarea sufletului nostru. Fără petala iertării cum ar arăta oare floarea sufletului nostru? Fără iertare, floarea sufletului nu ar mai fi vie, fiindcă dacă aceasta nu este udată cu apa iubirii şi iertării s-ar usca. Fără iertare, floarea sufletului ar pieri, atinsă de vântul rece ca de gheaţă, al egoismului, judecăţii, minciunii, falsităţii, orgoliului, indiferenţei, armele diavolului împotriva noastră. Să iertăm, ca să nu devenim prietenii diavolului, să iertăm ca să arătăm acestuia că ne-am folosit de darul libertăţii şi am ales responsabil cui să slujim şi pe cine să iubim, să-i arătăm că suntem fii ai Luminii şi nu fii ai iadului, să-i arătăm că Îl iubim pe Dumnezeu şi nicidecum pe el. Trebuie să iertăm aşadar, cu iertarea autentică ca să-L cunoaştem pe Domnul şi roadele Duhului Sfânt. Când vom ierta totul, le vom câștiga pe toate, ne învață Sfântul Ioan Hrisostom. Vom câştiga iubire, pace, bucurie, libertate, smerenie. Iertarea îmbracă relaţiile umane în Har Dumnezeiesc şi face din comunitatea umană o icoană a Preasfintei Treimi.
Trebuie să iertăm ca să fim urmaşii Lui Hristos Când iertăm pe aproapele nostru ne asemănăm Mântuitorului nostru care S-a rugat pentru cei ce-L răstigneau: ,,Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac. (Lc. 23-24). Iisus Hristos în chinurile răstignirii pe Cruce a dat neamului omenesc cea mare învăţătură, învăţătura iertării. Aşa cum a spus Sf. Nicolae Velimirovici, Domnul Iisus Hristos a ales tocmai această învăţătură spre a ne-o da de pe dumnezeieştile buze, la sfârşit, pentru a fi pomenită şi împlinită. ,,Domnul şi-a pecetluit Evanghelia prin pilda iertării, în nemeritata suferinţă de pe Cruce, măreaţă mai presus de toate măreţiile pământului, înaltă mai presus de toţi regii şi judecătorii pământului, de toţi înţelepţii şi luminătorii, deasupra bogaţilor şi săracilor, înnoitorilor şi revoluţionarilor, în acest chip ne-a arătat că, fără ietare, cârmuitorii nu pot conduce, nici judecătorii nu pot judeca, nici înţelepţii nu pot fi înţelepţi, nici învăţătorii nu pot învăţa, nici bogaţii şi săracii nu pot vieţui ca oameni ci ca dobitoacele, nici înfocarea înnoitorilor şi revoluţionarilor nu poate fi de vreun folos. Iar înainte de toate ne-a arătat că, fără iertare, omul nu poate înţelege Evanghelia Lui, nicidecum s-o mai şi împlinească.’’
Suntem ucenici ai Lui Hristos când învăţăm lecţia îngăduinţei, lecţia iertării, când împlinim Cuvântul Lui Dumnezeu: Îngăduiţi-vă unul pe altul, iertând unul altuia; iar dacă cineva are vreo plângere împotriva cuiva, după cum Hristos v-a iertat vouă, aşişderea iertaţi şi voi’’ (Coloseni 3, 13). Dacă este să ne asemănăm cu Hristos în ceva, este şi puterea de a ierta, fiindcă aşa cum am mai arătat, iertarea este însuşire dumnezeiască, iertând pe cei ce ne greşesc, iubim cu iubirea lui Hristos, iubim cu dragostea cu care iubeşte Dumnezeu întreaga lume. Când iertăm, devenim buni, blânzi, milostivi, cu inima plină de iubirea divină, de iubirea sfântă şi curată, care îţi dă puterea să ierţi la nesfârşit, aşa cum numai Domnul Iubirii şi al Iertării o face. Când iertăm putem spune că purtăm în noi icoana sfântă a Lui Hristos, când iertăm arătăm că suntem cetăţeni ai Cerului. Dumnezeu este Viaţă, este Iubire, este Lumină, iar iertarea este viaţă, iertarea este izvorul vieţii duhovniceşti, iertarea este iubirea în lucrare, iertarea este lumina care alungă întunericul urii şi răutăţii, întunericul ţinerii minte a răului, întunericul răzbunării, întunericul mândriei, întunericul necomuniunii, întunericul conflictelor şi violenţelor.
Trebuie să iertăm ca să ne împăcăm cu noi înşine. Trebuie să ne iertăm atunci când greşim, ca să nu ne deznădăjduim cu deznădejdea cea rea care duce la moarte sufletească. Să ne cercetăm mereu conştiinţa, să punem început bun vieţii duhovniceşti prin pocăinţă adâncă şi curată, prin rugăciune sinceră, făcută cu zdrobire de inimă, prin credinţa că orice am greşit ni se poate ierta, că nu am pierdut mântuirea, dacă ne căim profund, din toată inima şi sufletul nostru. Să ne iertăm pe noi înşine ca să nu avem sufletul mereu trist, să ne iertăm ca să vedem şi lumina din noi, ca să şlefuim diamantul dumnezeirii din noi şi să-l facem să strălucească cu raze de iubire şi bucurie, cu raze de pocăinţă şi încredere în mila, iubirea, iertarea, purtarea de grijă a Lui Dumnezeu. Când ne iertăm pe noi înşine, credem că Dumnezeu nu este numai un Judecător drept ci este şi un Domn Atotmilostiv, Atotiertător, Bun, Blând şi Iubitor.
Aşadar fericiţi sunt cei care s-au învrednicit de virtutea iertării, ca dar de la Dumnezeu, fericiţi sunt cei care care iartă orice răutate, orice nedreptate, orice judecată şi construiesc o catedrală cu toate pietrele aruncate în ei de către semenii lor. Fericiţi sunt cei care iartă fără limite, care iartă necondiţionat, care fac din iertare o stare, o trăire permanentă.
Să ne rugăm Bunului Dumnezeu, să ne ajute să putem ierta din toată inima, cu toată sinceritatea, să ne ajute ca iertarea aproapelui nostru să fie însoţită de smerenie, compătimire, binefacere şi ajutor. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu, să ne ajute să uităm toate greşelile greşiţilor noştri, să ne ajute să respectăm înţelegerea dintre noi şi El (iertând unul altuia vom fi iertaţi de Dumnezeu), să ne ajute să iubim şi să binecuvântăm pe cei ne blestemă, să facem bine celor ce ne urăsc, să ne rugăm pentru cei ce ne vatămă şi ne prigonesc, aşa cum ne învaţă şi ne îndeamnă Sfânta Scriptură. Amin
Cristina Toma
Jurnal Spiritual
