Să ne amintim de Ilarion Ciobanu

0
119
A fost numit „actorul dintr-o bucată”, „perfect şi diferit în roluri perfect diferite”, „norocos într-o meserie unde hazardul îşi face de atâtea ori de cap”. Ilarion Ciobanu a murit pe 7 septembrie 2008.

ilarion_ciobanuIlarion Ciobanu s-a născut în 28 octombrie 1931 la Ciucur, Tighina (zona aparţine azi Republicii Moldova) într-o familie cu șase fraţi. De la 8 ani rămâne orfan de tată. După moartea tatei, mama sa, Olga, a fost nevoită să muncească peste tot şi ca bucătăreasă la un spital din Constanţa pentru a-şi întreţine cei patru copii, dintre care doi vor deceda din motive de boală.

Ilarion a crescut pe malul mării şi a avut o adolescenţă zbuciumată despre care spunea: “am trăit ca pasărea cerului – portul e un părinte mare şi generos care dă de mâncare la toate păsările.
La 12 ani am intrat băiat la prăvălie, după care am urmat lunga caravană de meserii: hamal, ţăran cu sapa, tractorist, miner, săpător, tâmplar, şofer, marinar, pescar şi altele.”

Din amintirile sale aflăm amănunte seducătoare despre viaţa sa. Din primii bani câştigaţi în port îi cumpără mamei sale o blană de astrahan, drept pentru care aceasta o îmbracă şi se plimbă mândră pe faleză, într-o după-amiază de august.

Mama sa îi aducea de la bucătăria spitalului unde lucra morcovi, măduvă din oase, caimac de lapte, ca să aibă ce mânca. Angajându-se ca brigadier pe şantierul Bumbeşti-Livezeni, devine fruntaş şi primeşte o medalie. Ca şofer de basculantă transporta piatră din localitatea Ovidiu pentru Canalul Dunăre-Marea Neagră. Avea 20 de ani când mama sa, care nu împlinise 39 de ani, moare, iar la înmormântare a dus sicriul la cimitir cu basculanta.

Un capitol important din viaţa actorului l-a reprezentat sportul de performanţă. A debutat ca rugbist în 1948 la clubul „Ştiinţa” Bucureşti, iar consacrarea a cunoscut-o la clubul „Dinamo,” pentru ca ultimii ani din sport (1959-1962) să-i petreacă la „Progresul”. Jucător de „linia a doua” ca înaintaş de temut, prietenii îl botează Claris.

„În 1958 am dat examen la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Că am vrut să văd cum e pe acolo. Mai încercasem şi la alte facultăţi: construcţii navale, mecanică, geografie şi nu mi-a plăcut nicăieri. N-am absolvit pentru că am avut de ales între a face “Setea” şi a urma I.A.T.C.-ul. Adevărul e că mă plictiseam în facultatea aia… Aşa m-am angajat electrician la Teatrul Municipal (azi Teatrul L.S. Bulandra)”. Apoi a trecut pe post de “actor corp ansamblu”, lucru care l-a scârbit de teatru pentru toată viaţa.

A visat să devină marinar, în nici un caz actor. La Teatru a ajuns dintr-o întâmplare; acolo s-a simţit ca un “elefant între porţelanuri”. Fusese coleg cu Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Anda Caropol. În viziunea sa, actoria este o meserie “mai comodă decât alte meserii şi am şi rămas. Poate şi pentru că rezultatele de la primele încercări n-au fost tocmai rele.

Vreau să spun că nu sunt convins de faptul că, în cazul în care acele prime încercări ar fi fost dezastruoase, m-aş fi încăpăţânat să rămân actor de cinema. Şi pe urmă, ca să fiu cinstit, meseria asta nu necesită o pregătire specială, aşa cum pretind alţii. Ajunge să fii firesc. După aia vin şi mărunţişurile pe care le înveţi cu timpul. Cum ar fi să simţi aparatul, să simţi lumina, să simţi relaţia cu partenerul, să înveţi textul şi toate celelalte.”

ilarioActoria nu e o meserie comodă, însă actorul s-a născut cu acea naturaleţe care “dă bine” pe peliculă, pe care nu o are orice om. E un dat cu care te naşti şi nu se poate obţine în urma unei şcoli de actorie de film. Ilarion Ciobanu a împrumutat datele sale tuturor personajelor din filme, lumea interioară atât de expresiv exprimată în privire. A fost exmatriculat de la facultate pentru că era prea des dus la filmări, dar și din cauza trecutului său (fusese arestat).

“Prima dată am fost arestat în timpul războiului.”

Aveam 12 ani pe atunci, când, împreună cu nişte prieteni de-ai mei, umblam după porumbei prin magaziile Oborului din Constanţa. Şi tot trecând dintr-una în alta prin răsuflătorile de aerisire, am ajuns într-o magazie care, dracu ştie cum, era plină de torpile nemţeşti. Ne-au găsit, ne-au arestat, duşi la chestură şi bătuţi. Ne-au ţinut o noapte acolo şi ne-au dat drumul: eram copii…

Altă dată prin ‘46, cu încă doi <<şobolani>>, aşa ni se spunea în port la ăştia care vânturam cheiurile în căutare de lucru, am furat un porc din curtea unui vameş. Un porc, în ‘ 46, era o valoare. Nu mai ţin minte dacă l-am furat să-l vindem, sau să-l mâncăm noi. Cert e că era un porc, şi un porc e de mâncare.

După război, vremurile erau tulburi, dublate de o năpastă naturală, seceta aia care a adus foamea după ea. Şi omul trebuia să se descurce cum putea. Pe urmă, un om crescut în port, crescut la malul mării are un fel de a fi direct, mai brutal. Condiţiile vitrege, sărăcia mea şi a mamei, mediul, prietenii, într-un cuvânt aş găsi jurtificări pentru ceea ce am făcut atunci. Le-am făcut şi am tras ponoasele. Am plătit pentru toate. Că se plăteşte…” (Eva Sârbu – Interviuri uitate).

După moartea mamei, la 20 de ani, se însoară cu o profesoară de franceză, mariaj care nu ţine mult timp.

După divorţ, ea pleacă definitiv la Paris. Înflăcărat de iubirea pentru o dansatoare din anasamblul „Ciocârlia”, Tamara Barna, care devine între timp asistentă medicală, o ia de nevastă de două ori, divorţând tot de atâtea ori, până în 1965.

În 1972 se căsătoreşte cu Marion, adoptând-o pe pe Natalia Doina, fata din prima căsătorie a soţiei, iar în 1978 se naşte Ioachim, care a absolvit tot I.A.T.C., dar Facultatea de Film, secţia Multimedia (Scenaristică). Marion Ciobanu este cea care l-a lansat pe criticul de film Andrei Gorzo (coleg de facultate cu Ioachim), observându-i calităţile deosebite privind comentarea filmelor văzute, iar acesta i-a dedicat prima sa carte despre cronicile sale de film.

Evoluează în luminile orbitoare şi în forofota distrugătoare de nervi a platourilor de filmare, apoi, sfios, chinuit de îndoieli şi vise, le exteriorizează pe hârtie. Ilarion Ciobanu era fericit când scria. Visa să aibă o barcă cu pânze, să hălăduiască cu ea pe mare şi să scrie. A publicat poezii în Revista „Cinema”, care sunt pline de pescăruşi, colibe de pescari şi Marea Neagră. Considera actoria profesie, iar scrisul vocaţie.

A mai publicat proză scurtă: „Un far la pensie”, în 1980 la Editura „Junimea”. Toată viaţa l-a chinuit “dorul după îndepărtata copilărie”.

După 1989 este distribuit în prea puţine filme, iar în pragul pensionării se constată că doar 17 ani erau trecuţi pe cartea de muncă. Un cancer faringian i-a înnegurat ultimii ani de viaţă şi i-a periclitat inconfundabila voce pe care publicul a auzit-o în cele 50 de roluri jucate în filmele: „Setea”, „Răscoala”, „Cartierul veseliei”, „Golgota”, „Columna”, „Mihai Viteazul”, „Pruncul, petrolul şi ardelenii”, serialul “Toate pânzele sus” etc.

ilarion-ciobanu-165086lA debutat în scurtmetrajul lui Manole Marcus “Într-o dimineaţă după ploaie” şi s-a despărţit de film după ce a jucat rolul Dumnezeu, în filmul fiului său, „Bored”. Dumnezeu joacă şah până se plictiseşte, iar piesele de şah îşi continuă singure partida.

Tot într-o dimineaţă, Ilarion Ciobanu şi-a terminat filmul vieţii lui. Era 7 septembrie 2008, la Bucureşti.

A primit în 1996 Medalia Centenarului Cinematografiei Româneşti, iar în 2004 în cadrul Festivalului de Film BiFEST, Premiul de Excelenţă pentru contribuţia în cinematografie.

Ziarul Metropolis

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here