Să ne cunoaștem pe noi înșine

0
111

cunoastemÎndemnul socratic: ”Cunoaște-te pe tine însuți” stă în inima învățăturii Părintelui Iosif, care, ca și Sfântul Antonie cei Mare, îi dă un înțeles creștin. Cunoașterea de sine pentru Părintele Iosif e mai întâi de toate cunoașterea păcătoşeniei și a neputinței noastre. E o nevoință care aduce multe foloase duhovnicești. Sădește și sporește în suflet iubirea de aproapele, ferește de judecarea și osândirea lui, face inima milostivă și compătimitoare.

Ispitele de la diavoli și încercările le îngăduie Dumnezeu ca să ne vedem slăbiciunile noastre și așa să înțelegem și slăbiciunile celorlalți, să ne fie milă de ei și să-i răbdăm când ne greșesc. ”Dumnezeu a îngăduit demonilor să te cearnă puțin (cf. Lc. 22, 31), ca să vezi tu însuți unde te afli. Să se vadă mândria, să se smerească inima ta. Să afli că ești om, să te cunoști pe tine însuți. Să privești cu înțelegere către cei păcătoși și niciodată să nu-i judeci. Cum vei cunoaște slăbiciunea firii dacă nu te vor trezi cocoșii? (cf. Mt. 26, 74) (…) Când ajunge omul să înțeleagă durerea omenească? Atunci când va suferi și el aceeași durere, atunci când va suferi împreună cu cel ce suferă. Atunci învață și înțelege durerea celuilalt” (Scrisoarea 22).

Cel care se cunoaște pe sine pricepe că toți oamenii sunt supuși aceleiași firi, slăbănogiți cu toții, pieritori și robi ai păcatului, că ”suntem cu toții oameni făcuți din țărână și toți păcătuim”. Și dacă ”pământ suntem” cu toții, purtările pătimașe, răutățile și vrăjmășiile dintre noi sunt toate deșertăciune și vrednice de plâns. ”Pământul pe pământ ocărăște. Pământul pe pământ defăimează. Pământul pe pământ îmbogățește. Pământul pe pământ stăpânește. Pământul pe pământ lovește. Pământul pe pământ robește. Și, îndeobște, pământul se socotește mai înțelept decât pământul, mai puternic, mai bogat, mai nobil, mai cinstit, îmbogățindu-se în nebunie și în necunoașterea propriei existențe: când și de unde a venit? Cum s-a născut, care este menirea lui, unde va sfârși și ce urmează după aceea?” (Scrisoarea 39).

”De aceea – spune Bătrânul – ,cel care vede mai bine lucrurile și este puțin mai luminat, trebuie să ierte și să fie alături de aproapele și fratele său, care pătimește împreună cu el și are același suflet” (Scrisoarea 39).

Cunoașterea de sine luminează ochii, ca să vadă talanții fratelui, iar nu metehnele. ”Cel ce se teme să se cunoască pe sine, acela rămâne departe de cunoașterea adevărată și altceva nimic nu-i place decât să vadă greșelile celorlalți și să-i judece. Acesta nu vede la ceilalți însușirile, ci numai defectele, după cum la sine nu vede defecte, ci numai calități” (Scrisoarea 3). ”Când ești plin de tine însuți, toți ți se par răi”; în schimb, când vei ajunge să te smerești, toți ți se vor părea sfinți” (Scrisoarea 33). (Scrisori, în lb.. Greacă, editate de Mănăstirea Filoteu, 1992, în lb. Română, Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală)

Jean-Claude Larchet, ”Despre iubirea creștină”

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi:

Însăşi moartea ne-a făcut nemuritori

Ce este dragostea creștină?

Iubirea vede binele din oameni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here