Să ne oglindim pe noi înșine în ceilalți

0
240

prayerOmul se vede mai bine atunci când se oglindește în alții. Dumnezeu dă fiecărui om harisma ce-i trebuie ca să se ajute, indiferent dacă o pune în valoare sau nu. Dacă o pune în valoare va ajunge la desăvârșire. Și slăbiciunile sunt ale noastre. Fie că le-am dobândit din propria noastră neatenție, fie că le-am moștenit de la părinți, fiecare din noi trebuie să facă nevoința potrivită pentru a se elibera de ele.

Dar până ne eliberăm de ele trebuie să ne oglindim pe noi înșine în cusururile celuilalt și să cercetăm unde ne aflăm. Dacă, de pildă, vedem în celălalt o slăbiciune, imediat să spunem: ”Ia să văd, nu cumva o am și eu?”. Iar dacă o avem, să ne nevoim să o tăiem.
– Părinte, dacă gândul îmi spune că nu am slăbiciunea aceasta, ce să-i răspund?
Să spui: ”Eu am altele mai mari. Aceasta este foarte mică în comparație cu ale mele”. Se poate ca uneori, slăbiciunile tale să fie mai mici, dar să ai și mai puține circumstanțe atenuante. Dacă se cercetează cineva în felul acesta, vede că el are cusururi mai mari decât celălalt. Apoi vede și virtuțile celuilalt. ”Ia să văd, își spune, există în mine această virtute? Nu. Vai, cât sunt de departe de măsura la care trebuie să ajung!”
Cel ce lucrează astfel, de toate se folosește. Se schimbă în sensul cel bun și se desăvârșește. Se folosește de Sfinți, se folosește de nevoitori, se folosește chiar și de oamenii din lume. Pentru că de  ar vedea, de pildă, un mirean care nu bagă în seamă pe sine, ci se jertfește, va spune:”Oare eu am această mărime de suflet? Nu o am și mai sunt și om duhovnicesc!” și atunci va încerca să-l urmeze.
Cu toții avem de făcut multă treabă. Bunul Dumnezeu pe toate le iconomisește spre binele nostru într-un chip înțelept.
Cel ce se cunoaște corect pe sine are smerenie
– Părinte, de obicei îmi dau seama de mândria pe care o am după aceea, adică atunci când cad.
Scopul este să-ți dai seama de ea înainte de a cădea. Când cineva îți spune că ai făcut ceva bun, să nu simți satisfacție. Să nu se prindă, să nu se lipească lauda de tine.
Ce m-ar ajuta ca să ajung la această măsură?
Cunoașterea de sine. Dacă omul se cunoaște pe sine, s-a terminat. Laudele sunt după aceea corpuri străine; nu se lipesc de el. Atunci, când, crezi că ești ceea ce nu ești, vei avea lipsuri.
– Dacă m-aș pregăti de mai înainte ca să nu primesc lauda, aceasta nu m-ar ajuta?
Aceasta firește că trebuie să se facă, dar uneori vei fi pregătit, alteori nu. Scopul este să te cunoști pe tine. Dacă nu-și cunoaște cineva omul său cel vechi, nu se smerește și nu se poate face ruperea duhovnicească a persoanei lui pentru ca să intre pe traiectoria duhovnicească, ci rămâne pe traiectoria lumească.
– Părinte mă pot cunoaște pe mine în chip greșit?
Dar noi nu vorbim despre starea greșită. Cel care se cunoaște corect pe sine are smerenie, negreșit va veni Harul lui Dumnezeu.
Cel care face lucrarea care îl ajută să se cunoască pe sine, se aseamănă ce cel care sapă adânc și află metale în adâncul pământului. Și cu cât înaintează mai mult în cunoașterea de sine, cu atât mai jos se vede pe sine și se smerește, însă mâna lui Dumnezeu îl înalță mereu. Iar când se cunoaște deja pe sine, smerenia lui devine o stare firească și harul lui Dumnezeu își face ”moratoriul”, adică își prelungește perioada de ședere. Atunci nu se mai primejduiește din pricina mândriei. În timp ce acela care nu face lucrarea aceasta, își acoperă mereu gunoaiele, își înalță mereu vârful, stă puțin la înălțime prin mândria lui și în cele din urmă cade grămadă.
Să ne cunoaștem boala noastră
–  Părinte, adeseori văd slăbiciunile altora și îi judec.
Boala ta ți-o știi?
–  Nu
De aceea vezi boala celorlalți. Dacă ți-ai fi cunoscut boala ta, nu ai fi văzut boala altora. Nu spun să nu participi la durerea lor, ci să nu te preocupi de greșelile lor. Dacă omul nu se ocupă de sine, ispititorul îi va da de lucru să se preocupe de alții. Dar dacă face lucrare fină în el însuți, atunci se va cunoaște atât pe sine, cât și pe celălalt. Altfel, prin concluziile greșite pe care le scoate din sine va judeca greșit și pe alții.
– Părinte, ce îl ajută mai mult pe creștin ca să se îndrepte?
La început, voința. Voința este într-un fel pornirea cea bună. Apoi, unul ca acesta trebuie să înțeleagă că este bolnav și să înceapă tratamentul corespunzător. Pentru că dacă este bolnav și își ascunde boala, cândva va cădea grămadă deodată, fără să-și dea seama, dar atunci nu va mai putea fi ajutat.
De pildă, cineva știe că are început de tuberculoză pulmonară, din pricina căreia nu are poftă de mâncare. Îl întreabă: ”De ce nu mănânci?”. ”Ei, nu-mi place mâncarea aceasta!”, răspunde el. Apoi are dese slăbiciuni și nu poate merge bine. ”De ce mergi așa?”, îl întreabă. ”A, îmi place să merg încet-încet, zice el. Ce să alerg ca un nebun?”. Nu spune că are slăbiciuni și de aceea nu poate merge.
– Și toate acestea, Părinte, deoarece nu vrea să-și descopere tuberculoza?
Da, deoarece o acoperă. O acoperă și după aceea moare de tuberculoză galopantă. Se sparge plămânul, se umplu lighene de sânge, cade jos și în cele din urmă se descoperă boala lui, dar foarte greu mai poate fi ajutat. În timp ce, dacă ar înțelege că simptomele ce apar sunt de la tuberculoză și ar primi tratamentul corespunzător, s-ar face mai sănătos.
Vreau să spun că și în viața duhovnicească, acela care își justifică patimile sale primește în cele din urmă o înrâurire diavolească și nu se poate ascunde. Știți ce înseamnă să primească omul înrâurire diavolească? Se sălbăticește, se face fiară, se împotrivește, vorbește urât, cu obrăznicie și nu primește ajutor de la nimeni.
De aceea lucrul cel mai important este ca mai întâi de toate omul să-și cunoască boala pe care o are și să se bucure că a depistat-o. De aici înainte trebuie să primească tratamentul, medicamentele potrivite și să simtă și recunoștință față de medic – care este duhovnicul sau starețul său – iar nu să se împotrivească. Iată, bolnavul își întinde mâna ca să i se facă transfuzie; este înțepat, îl doare, dar primește, deoarece știe că aceasta îl va ajuta.
– Părinte, atunci când știu că, de pildă, o observație aspră mă va ajuta, de ce oare nu o primesc cu plăcere?
Ascultă, se poate să nu o primești cu plăcere, dar cel puțin îți dai seama că ceea ce ai făcut nu este bine?
–  Da, îmi dau seama.
Ei, dacă îți dai seama, este ceva și aceasta. Vezi, bolnavul ia un medicament care este amar, dar îl primește mai cu plăcere decât o bomboană pentru că își dă seama că îl va ajuta. Dacă nu primește medicamentul amar, nu se vindecă.
Trebuie ca omul să-și recunoască neputința sa, să primească medicamentele, ca după aceea  să-l întărească Hristos.
Sursa: ”Nevoința duhovnicească” – Cuviosul Paisie Aghioritul

[fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here