Scriitorii rusi si abisul sufletului uman
Scriitorii rusi- Sufletul omenesc cu pasiunile, idealurile si framantarile sale, a fost deslusit pana in cele mai adanci cotloane in Literatura rusa. Ca sa il citesti pe Dostoievski trebuie sa te inarmezi cu rabdare intrinseca si cu multa empatie, cu care sa patrunzi in labirintul sufletului omenesc. Niciodata nu vei mai avea nevoie de nimic altceva, caci mistica rusa care reiese din fiecare fraza a cartilor lui Dostoievski, te transpune si te face un alt om.
Literatura rusa si constiinta omului
Literatura rusa este vizionara, coplesitoare si paradoxala, neincetand sa foreze in sufletele noastre, unde gasim deopotriva inceputul si sfarsitul, sublimul si saracia sufleteasca, virtutea si anihilarea ca persoana -a omului. Dostoievski nu a facut niciodata rabat de la conditia umana, descriind trairile asa cum traieste un suflet uman, fara a cosmetiza valorile sale. Marginalizarea cu care se confrunta personajele sale, ce ajung in abisul suferintei ca apoi sa renasca intr-o metanoia profunda, sunt emblematice pentru conditia umana.
Dezbarat de prejudecatile politicului, scriitorul mistic rus ne duce pe un drum presarat cu multa suferinta, in locul pe care-l numim “acasa”.
Gogol scrie “Suflete moarte”
Gogol și inadecvarea funciară la sine și la realitate, probabil că ar oferi un material de studiu generos pentru psihologia zilelor noastre. Melancolic, izolat, depresiv, Gogol era chinuit, către sfârșitul vieții, de neputința de a continua romanul Suflete moarte. Planurile delirante pe care și le făcea pentru acest roman, care ar fi trebuit să fie primul dintr-o trilogie după modelul Commedieidantești, erau amenințate să se curme brusc, odată cu pierderea geniului. Disperarea scriitorului creștea pe măsură ce inspirația îl părăsea.
Va urma o neobosită schimbare a decorului, dintr-o stațiune balneară în alta, dintr-un oraș în altul, fără o destinație anume. Rătăcirea culminează cu pelerinajul la Ierusalim, în speranța unei iluminări divine, însă locurile sfinte nu-l cheamă, nu-i vorbesc. Să fi părăsit Dumnezeu Ierusalimul? Să fi fost totul iremediabil pierdut, inaccesibil, zadarnic? Notează Lucian Raicu, în excepționalul studiu Gogol sau fantasticul banalității, că inconstanțele scriitorului și dispoziția sa patologică pentru destructurare îl aduc în vecinătatea lui Kafka și, precum Kafka în al său Jurnal, ar fi putut și Gogol să spună: „Abia dacă am ceva în comun cu mine însumi”.
Cehov si tragedia familiala
Și la Cehov deplasarea în spațiu se produce ca urmare a unui mobil existențial. Moartea fratelui mai mic, Nikolai, de tuberculoză, îi aduce premoniția propriului sfârșit. În același timp, receptarea slabă a unor texte recent publicate îi induce o stare de slăbiciune interioară, de pesimism și melancolie. Ideea „salvatoare” nu întârzie să apară: citind cursurile de drept penal ale fratelui Mihail și arătând interes mai ales pentru sistemele de pedeapsă și corecție, Cehov hotărăște să se desprindă de mondenitățile orașului și de cercurile literare insipide și să plece spre Insula Sahalin, pentru a cunoaște îndeaproape suferințele ocnașilor. Pentru a ajunge pe această insulă, situată tocmai în Extremul Orient rus, tânărul Cehov traversează Siberia, într-un timp în care calea ferată încă nu fusese construită în acele ținuturi.
Călătoria se transformă într-o adevărată expediție, cu scopul de a observa viața ocnașilor din cele cinci colonii penitenciare și de a face recensământul populației de pe insulă. Scriitorul, dornic să pătrundă laturile obscure ale realului, vizitează închisori, mine, izbe și barăci, intră în contact cu cele mai abrutizate exemplare umane. Observațiile și notele lui Cehov, mai curând jurnalistice decât literare, au contribuit la ușurarea, întrucâtva, a regimului de detenție de pe insulă.
Feodor Mihailovici Dostoievski a fost unul din cei mai importanți scriitori ruși, ale cărui opere au avut un efect profund și de durată asupra ficțiunii din secolul al XX-lea. Adesea prezentând personaje aflate în stări de conștiință extreme sau fracturate, operele sale demonstrează un talent extraordinar pentru pătrunderea psihologiei umane și analiza politicii sociale și spirituale a societății din Rusia epocii sale.
Dostoievski porneste sa colinde Europa
, în anii 40 ai vieţii, Dostoievski porneşte să colinde, ca şi Tolstoi, Europa. Aici, atras de ruletă, cunoaşte căderi zdrobitoare şi ceasuri de amară căinţă. Întors în Rusia, Dostoievski se apucă să scrie romanele sale introspective. Din nefericire, viaţa lui cunoaste recăderi în alcoolism şi blestemate jocuri de noroc. De cîte ori scria un roman de succes, simţea că stabilirea financiară câştigată făcea actul de creaţie inutil. Îşi lua toate economiile, se ducea la casino şi nu pleca de acolo până nu pierdea şi ultimul bănuţ. O dată redevenit sărac, putea din nou să se aşeze la masa de scris. Într-o lipsă financiară cronică şi dependent de creditori nemiloşi, Dostoievski se afla întodeauna în urmă cu scrisul. În această goană primeşte ajutorul nepreţuit al tinerei stenografe Ana, care, din compătimire pentru omul cu douăzeci şi cinci de ani mai în vârstă, se dedică scrierii zi şi noapte cu succes. La scurt timp se căsătoresc.Ca o mîngîiere, Ana aduce, pentru ultimii săi 15 ani, ordine financiara şi adăpostul unui cămin creştin.Intoarcerea la Dumnezeu
Toate scrierile sale ulterioare gravitează în jurul întoarcerii şi reîntoarcerii la Dumnezeu. Toate culminează cu dragostea lui Dumnezeu pentru păcătosul nenorocit, o dragoste care se jertfeşte.Cerul încărcat al romanelor lui izbucneşte de bucuria mântuirii. Cu timpul, faima lui se extinde pretutindeni, stârnind gelozii şi aprecieri. Retras şi bolnav, la şaizeici de ani, chiar de ziua aniversării căsătoriei cu Ana, Dostoievski moare.Aimee, fiica lui, povesteşte: “Ne-a chemat lângă pat, ne-a luat mînuţele (avea patru copii) şi ne-a spus: Copii, niciodată să nu uitaţi ce vă spun acum. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi nu vă îndoiţi niciodatăde iertarea Lui. Vă iubesc mult, dar iubirea mea este nimic în comparaţie cu iubirea Lui. Chiar dacă vreodată veţi ajunge disperaţi şi veţi face lucruri urâte ca şi mine, să nu vă pierdeţi niciodată încredereaîn Dumnezeu. Umiliţi-vă înaintea Lui ca înaintea unui tată. Imploraţi-I iertarea, şi El se va bucura de pocăinţa voastră tot aşa cum s-a bucurat tatăl de întoarcerea fiului risipitor… “Ionela Moldovanu
