Semnificaţia turtei cu julfă ( pelincuţe)

0
1086
julfaPe lângă bucuriile duhovnicești, românul nostru evlavios a știut să adauge praznicului bucate Specifice, pentru ca masa cu cei dragi ai familiei să fie una specială, reflectând bogăția darurilor lui Dumnezeu făcute omului.

Între aceste bucate deosebite, la loc de frunte stă o prăjitură tradițională, numită pelincuțele Domnului sau turtă cu julfa, pe care, din păcate, o prepară tot mai puține gospodine în zilele noastre. Ar fi interesant să aruncăm o privire în rânduiala Bisericii referitoare la modul de postire în ajun de Crăciun, ca să înțelegem necesitatea practică a acestei minunății culinare.

Potrivit tipicului, în ajun de Crăciun nu se consumă fierturi cu untdelemn, ci doar fructe și legume uscate ori fierte.

În aceste condiții, vă închipuiți că le venea foarte greu româncelor să se arate la fel de ospitaliere cu musafirii ori colindătorii, vestitori ai Nașterii Domnului.

De aceea, cred, au inventat o prăjitură ce nu folosește nici un gram de untdelemn ori margarină. I-au pus numele Pelincuțele Domnului din pricina asemănării cu nişte scutece a acelor turte, preparate doar din făină și apă, întinse cu făcălețul foarte mult până devin subțiri ca o pânză albă, foarte fină, peste care se pune o cremă obținută din semințe de cânepă.

În fiecare an, Crăciunul vine cu o mireasmă specifică, înfiripată în biserici, pe ulițele satului, pe străzile orașelor, în supermarketuri, în prăvălii, în casele noastre, dar și în sufletele celor ce Îl așteaptă cu dragoste și dor pe Sfântul Copil dumnezeiesc. Sigur, nu ne referim la aromele bucatelor tradiționale, ci la starea de bucurie amestecată cu emoția și uimirea că Hristos a lăsat slava dumnezeiască, făcându-şi din peșteră palat preafrumos, că Dragostea a părăsit Cerul găsindu-şi sălaș într-o iesle. Cu o zi înainte de Ajun, întorşi de la biserică, după spovedanie, ne ocupăm de turte. În primul rând sămânţa de cânepă. Trebuia uscată şi pisata sau trecută prin râşnita.

La bunica pisam în chiua, iar la mama aveam o maşină de măcinat nuca prin care treceam şi zahărul să îl facem pudră. Peste pasta rezultată puneam un pic de apă călduţă şi o amestecam bine cu lingura. Scurgeam apoi apa – numită laptele de julfa – şi repetam operaţia până când apa rămânea limpede. Fierbeam laptele de julfa până se ridica deasupra ca o brânzică gripe care o scoteam apoi cu o paletă, uşor scursa şi o amestecam cu zahăr, după gust.

De-a lungul timpului am mâncat julfa cu diverse mirodenii: vanilie, rom, coajă de lămâie sau de portocale.

Dar preferata mea a rămas cea simplă. Turtele erau coborâte de pe dulap şi poposeau lângă un castron mare în care era siropul de zahăr făcut dintr-o cană de zahăr şi două căni de apă. Apoi începea joaca: o turtă scufundată în sirop apoi se întindea pe ea julfa, încă o turtă scufundată şi iar un pic de julfa până când se terminau toate. Deasupra puneam o farfurie cu faţa în jos şi, eventual, o greutate deasupra, iar castronul pleca în cămara unde era mai răcoare.

Restul turtelor treceau prin aceeaşi operaţie de scufundare în sirop şi aşezate în castron doar că erau presărate cu nucă pisată şi zahăr.

Erau lăsate peste noapte la răcoare uşor presate. A doua zi, turtele erau tăiate ca un tort în triunghiuri sau felii începând din margine. Şi stăteau acolo, cuminţi, pândite de noi copii, până când auzeam vocea părintelui la uşa cântând “Naşterea ta, Hristoase…”. După plecarea părintelui primeau toţi ai casei câte o farfurie de turte şi mergeam prin vecini cu turte şi vin de pomană pentru sufletele celor plecaţi.

Sursa: Ziarul de Iaşi

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here