”Pomeniți pe mai marii voștri care v-au transmis cuvântul lui Dumnezeu; cugetați cum și-au încheiat viața și urmați-le credința”. (Evrei. XIII, 7)
Unul dintre primitori ai harului și lucrării Sfântului Duh a fost și vrednicul urmaș al Arhierie Mântuitorului, Sfântul Vasile cel Mare.
S-a născut în jurul anului 330 în orașul Cezareea Capadociei din Asia Mică, dintr-o veche familie cu tradiții creștine primite de la urmașii direcți ai Sfinților Apostoli, fiindcă aici, la Efes, trăise ucenicul apropiat al Mântuitorului, Ioan, apostolul iubirii.
Mama sa se numea Emilia.
Ea fusese educată și încreștinată de bunica lui Vasile, Macrina cea Bătrână, fostă ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul. Tatăl lui Vasile, pe lângă bogățiile mari pe care le avea, era retor (jurist), recunoscut pentru cinstea și dragostea sa de om. El se numea tot Vasile. Fiul său, Vasile, a primit o educație aleasă în familie, nu numai cu învățătura, ci cu însuși exemplul părinților. Tatăl a vrut ca fiul său să ajungă tot retor. De aceea, Vasile studiază în Cezareea Capadociei, apoi la Constantinopol și, în sfârșit, la Atena ”cea de aur”. Pentru bucuria părinților se mulțumește cu studiile de retorică, dar pasiunea sa capătă alt contur spre matematică, fizică și medicină. Având destule posibilități materiale, tânărul Vasile vizitează Locurile sfinte și mărturiile civilizațiilor trecute.
În același timp, pe voința tinerească a lui Vasile pune stăpânire idealul creștin de a face din oameni fii ai împărăției cerurilor. În această conjunctură se împrietenește cu alt student, devenit și el ”luceafăr al Ortodoxiei”, Grigorie, numit teologul, ajuns episcop de Nazianz. Amândoi cunoșteau două căi: a pregătirii temeinice universitare și a mântuirii prin Biserica lui Hristos.
Era anul 335. Vasile, plin de idealuri și temeinic pregătit, se întoarce în patrie. Ce să facă?
Profesorul său, Libaniu, îi oferă o carieră universitară; tatăl său, succesiunea, dar frații săi, mai ales sora sa, Macrina (numită cea Tânără), îl conving să slujească idealurile nepieritoare ale sufletului: propovăduirea Evangheliei. Și într-adevăr, tânărul Vasile primește botezul creștin. Nu este mulțumit numai cu atât. Din imensa lui avere face acte de caritate împroprietărind pe cei care doreau să muncească. El ia calea pustiei călătorind prin Siria, Palestina, Egipt, Mesopotamia și chiar în Apus.
Sfântul Vasile a dorit să rămână monah simplu, ascultător, lucrător și rugător, dar faima sa era mare. Episcopul Eusebiu, îl roagă să primească preoția și este hirotonit în 364.
În noua sa calitate începe să practice medicina, întroducând terapeutică îndeletniciri monahicești (metania simplă sau până la pământ plecăciunea ș.a.), hrana cu vegetale, ceaiuri de tot felul, postul simplu și aspru, meditația și exorcismele, fiind convins de cuvintele Mântuitorului că multe soiuri de draci pot fi înlăturate prin post, milostenie și rugăciune (Marcu IX, 29; Matei XVIII, 20-21).
Vestea despre faptele și lucrurile minunate săvârșite de Vasile se răspândise pretutindeni. Mulți suferinzi, nenumărați bolnavi, mulțime de posedați primeau vindecare. O parte din aceștia aduceau și averea lor în aceste obști și îl numeau Marele Vasile.
Chemat de episcopul locului, preotul Vasile dă dovadă și de un simț gospodăresc rar întâlnit.
În 368 s-a declanșat o groaznică epidemie însoțită de o cumplită foamete; tânărul preot era la datorie. Deși ceilalți părăsiseră orașul și împrejurimile, Vasile era printre disperați și muribunzi oferind Leacuri, hrană sau Sfânta împărtăşanie, împarte din avere celor lipsiți și încet-încet, viața își reia cursul normal. De acum, Vasile cel Mare este respectat și cinstit ca sfânt și făcător de minuni.
Cu toată opoziția unor episcopi și a împăratului arian Valens, în 370, la cerința mulţimii, Vasile-preotul este hirotonit arhiereu și apoi ajunge arhiepiscop al Cezareei.
În această calitate și nouă misiune, Sfântul Vasile, conștient de chemarea Mântuitorului nostru Hristos, intensifică slujirea față de credincioși pe toate planurile.
1. Înlătură îndoiala în credință, prin scrieri și tratate speciale împotriva ereziei și a urmărilor ei.
De asemenea, alcătuiește lucrări de fizică, astronomie, matematică destul de importante pentru epoca în care a trăit și interesante pentru teologia actuală.
2. Explică clar, cu dovezi din toate domeniile, drumul mântuirii, vindecarea omului de suferințe sufletești și trupești.
3. Alcătuiește Sfânta Liturghie, care-i poartă numele, dând astfel un model de unitate cultului euharistic și de rugăciune în comun.
Pentru cei care doreau o viață retrasă de lume, dar și în obște, dă reguli speciale, valabile și astăzi. Alcătuiește rugăciuni necesare (exorcisme, lepădări etc.) în vederea oficierii Sfintelor Taine și ierurgiilor, făcându-se impunătoare experiența sa de tămăduitor și părinte sufletesc, având ocrotirea Sf. Duh – tezaurul vieții și darurilor.
4. Era neîntrecut în a pune în practică ceea ce propovăduia (”cum vorbim așa trăim și cum trăim așa propovăduim”).
Cunoștea viața tumultoasă a tineretului și a folosit aria culturii și a bunei cuviințe pentru ferirea de rele și pierzanie. Valorifica la maximum pe clasicii literaturii vechi și făuritorii de cultură ai vremii. Era apropiat și prieten cu cei de alte religii și alte convingeri filozofice și aceștia l-au numit ”cel Mare”, pentru înalta sa cultură și știință pe care le punea în aplicare. Contemporanii l-au numit ”un roman printre greci”.
5. În ceea ce privește folosirea lucrurilor pământești, Sfântul Vasile cel Mare se considera un simplu administrator.
De aceea inițiază primele azile de bătrâni, ospătarii, case pentru reeducarea fetelor scăpătate și învățarea unei meserii; înființează spitale pentru leproși, unde zilnic vizita bolnavii; organizează ospicii (saloane pentru bolnavi psihici și neurologic) cu cadre de specialitate dintre monahi sau laici, școli tehnice și manuale, toate din averea sa și a fraților lui. După moartea Sfântului, acestea au fost numite Vasiliade. Numele este purtat până în vremea noastră. De la acesta s-a moștenit costumul special (halatul alb și însemnul crucea roșie sau albastră) al medicului și surorilor de caritate.
După această uriașă muncă, multe realizări și tot atâtea satisfacţii, post, rugăciune, neodihnă, o boală necruțătoare i-a măcinat viața, trecând către Domnul la 1 ianuarie 379, în vârstă de abia 49 de ani.
Cuvântul de despărțire a fost rostit de cel care-i fusese coleg, prieten și împreună-slujitor, Sfântul Grigorie de Nazianz.
Trupul neînsuflețit al Sfântului a fost dus prin încăperile ”Vasiliadei”; el i-a mângâiat și pe cei țintuiți la pat de suferință, pe cei bătrâni, pe cei gârbovi, pe muți și surzi. Rămășițele pământești, care produceau vindecări și tămăduiri, au fost depuse în biserica din Capadocia, locaș ridicat prin străduințele Marelui Ierarh. La moarea lui s-au aflat mulțime de neamuri, precum și liber-cugetători; cu totii au admirat forța spirituală și munca necontenită a Sfântului.
Pentru credincioșii ortodocşi români, Sfântul Vasile cel Mare, ca, de fapt toți sfinții, a avut o deosebită importanță.
Dintru început, credincioșii noștri și mai ales monahii au cinstit pe Sfântul Vasile fie prin viața lor, fie prin munca lor coordonată de ”Regulile mari și mici”. Prin muncă și rugăciune s-au creat pentru Patrimoniul cultural-spiritual al nostru opere de artă și cultură nepieritoare.
Folclorul românesc i-a dedicat cântece și colinde.
În scrierile sale, Sfântul Vasile cel Mare își arată admirația pentru evlavia strămoșilor noștri de la Dunăre la Mare. Însăși existența orașului Buzău este amintită de Marele ierarh cu prilejul martiriului Sfântului Sava înecat în râul Buzău (372).
O rudenie, Soranus, a Sfântului Vasile cel Mare, era dregător în Tomisul străbun. Nenumărați monahi daco-romani din părțile dobrogene au învățat să se roage și să lucreze sub ochii pătrunzători ai Venerabilului părinte. Primele obști monahale românești de la Dunăre, de la mare sau munte au fost organizate de ucenici și urmași ai Sfântului Vasile.
Dovada legăturilor sale cu pământul nostru străbun a fost recunoscută mai târziu chiar de Patriarhia Constantinopolului și după distrugerea cetății și scaunului mitropolitan al Cezareii Capadociei s-a păstrat titulatura. Astfel, în 1885, când Mitropolia Țării Românești obține și recunoașterea autonomiei din partea Patriarhiei Ecumenice, Mitropolitului din București i s-a dat titulatura de ”Locțiitor al scaunului Cezareii Capadociei”. Moaște ale Sfântului Vasile cel Mare și ale surorii sale, Macrina, se găsesc la Sf. Mănăstire Neamț.
Așadar, prăznuirea Sfântului Vasile cel Mare să ne fie îndemn pentru întărirea evlaviei noastre întru credința cea adevărată a Domnului nostru Iisus Hristos.
Marele Vasile este și un strălucit dascăl de teologie și exemplu pentru cei ce simt vocația preoției. Sărbătorirea Sfântului Vasile cel Mare se face și in 30 ianuarie: Sfinții Trei Ierarhi, aceștia fiind și ocrotitorii școlilor teologice ortodoxe românești.
Sfântul Vasile cel Mare este exemplu de viață creștină, de arhiereu, de cetățean, de om de cultură. El a avut nouă frați dintre care doi episcopi, Sfântul Grigore de la Nissa și Petru de Sevasta; cinci monahi. Celui ce s-a învrednicit de mare har din partea lui Dumnezeu și ne-a dat exemplu de rugăciune, credință și muncă să-i cerem ajutor în nevoile noastre ca să intervină la Arhiereul cel Mare, Mântuitorul Iisus Hristos, ca să dăruiască pace lumii și nouă mare milă. Amin!
”Pagini din viețile sfinților”, Pr. Ic. Stavr. Mircea Irina, Pr. Prof. Dumitru Irina
Jurnal Spiritual
