În volumul I din Filocalie este următorul cuvânt: „în împlinirea poruncilor se ascunde Dumnezeu”. Citim, de asemenea, în cele nouă Fericiri – Fericirea a șasea – și acest cuvânt: „Fericiți cei curați cu inima că aceia Îl vor vedea pe Dumnezeu”. Se întâmplă cu cel smerit ca și cu pomul. Când pomii poartă rod mult, rodul încovoaie ramurile și le trage în jos, iar cel ce nu poate să facă rod se înalță și stă drept. Așa este și cu sufletul: când se smerește, aduce rod. Cu cât aduce rod mai mult, cu atât se smerește mai mult. De aceea sfinții, cu cât se apropiau mai mult de Dumnezeu, cu atât se vedeau pe ei înșiși mai păcătoși. Așa îl auzim pe Avraam. Când L-a văzut pe Domnul, s-a numit pe sine pământ și cenușă. Proorocul Isaia, când a fost chemat în misiunea sa de prooroc, a exclamat: „Vai mie, sunt necurat”.
Când profetul Daniel era în groapa cu lei, a mers Avacum proorocul la el cu mâncare, din partea lui Dumnezeu, zicându-i: „Primește mâncarea aceasta, pe care ți-a trimis-o Dumnezeu”. Ce-a spus atunci Daniel? <Și-a adus aminte Dumnezeu de mine?> El, care era un sfânt mare al Vechiului Testament, „bărbatul doririlor”, cum îl numește Scriptura. Vezi câtă smerenie a avut în inima lui când era în groapa cu lei? De aceea fiarele nu l-au vătămat. Și nu numai o dată, ci și a doua oară când a venit proorocul cu mâncare de la Dumnezeu, s-a minunat și a zis din nou: „Și-a adus aminte Dumnezeu de mine?”. Priviți smerenia sfinților, în ce sfințire se aflau inimile lor! Nici când erau trimiși de Dumnezeu în ajutorul oamenilor, cei cu adevărat smeriți nu primeau, fugind de prilejul de a fi slăviți. Astfel, Moise i-a zis lui Dumnezeu, când a fost chemat să scoată poporul din robia Egiptului: „Mă rog Ție, Doamne, trimite pe altul în locul meu, mai puternic, că eu sunt slab la glas și zăbavnic cu limba” (Moise era gângav). Profetul Ieremia a zis: „Sunt prea tânăr pentru misiunea pe care mi-o dai, Doamne”. Și, simplu spunând, fiecare dintre sfinți avea această smerenie dobândită în urma împlinirii poruncilor lui Dumnezeu. Nimeni nu poate să spună prin cuvânt cum se naște în suflet această smerenie, dacă nu o află omul prin încercare, prin faptă. Ea trebuie trăită. Să te smerești cu adevărat, la momentul potrivit și, astfel, capeți această virtute. Numai din auzite sau din pagini de literatură bisericească nu poți dobândi smerenia. Citind numai, se scutură de pe noi ce am reușit să adunăm cu destulă trudă și rămânem tot goi, și tot săraci, și tot mândri, și tot neștiutori. Când avva Agaton din Pateric era să se sfârșească, aflându-se pe patul de moarte, l-au întrebat pe el frații: „Părinte, te temi și tu de judecata lui Dumnezeu?”; iar el a zis: „Am făcut tot ce am putut ca să păzesc poruncile, dar om sunt și eu. De unde să știu dacă lucrul meu a plăcut lui Dumnezeu? Căci alta este judecata lui Dumnezeu și alta cea a oamenilor”. Iată cum Sfântul Agaton ne-a deschis ochii ca să pricepem câte ceva din taina smereniei. Cu alt prilej, un frate a întrebat pe un bătrân: „Ce este smerenia, părinte?” Și a zis bătrânul: „Smerenia este un lucru mare și dumnezeiesc, iar la smerire se ajunge prin ostenelile trupești în cunoștință și prin a se socoti cineva mai prejos decât toți și a se ruga totdeauna lui Dumnezeu.” Cine împlinește aceste trei povețe dobândește această mare taină, taina smereniei, care este o virtute dumnezeiască și de neînțeles.
„Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe” – Ed. Cartea Ortodoxă
Jurnal Spiritual
