Starea vieţii bisericeşti

0
88

episcopatul de edinetAcum însă nu mai există spaţii de rezervă pentru astfel de jocuri. Cuţitul a ajuns la os. Atât de scăzut este nivelul la care au ajuns viaţa bisericească şi teologia ei, încât oricine vrea să păstreze o elementară seriozitate ori tace, ori denunţă ceea ce se întâmplă, înainte de toate punând în pericol şi expunându-şi el însuşi propria persoană. Pentru că este caraghios ca astăzi cineva să-i acuze pe ceilalţi pentru mizeria noastră, când contemporana decădere umană este cazanul în care fierbem cu toţii.

Starea vieţii bisericeşti a unei epoci este cel mai sigur şi cel mai autentic mod de a afla valoarea teologiei ei. Iar o importantă unitate de măsură o reprezintă starea lumii. Pentru că,- aşa cum foarte expresiv spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimeni nu ar fi elin (păgân) dacă noi am fi creştini cum trebuie; dacă am păzi porunca lui Hristos, chiar şi atunci când suntem nedreptăţiţi, chiar dacă suferim din cauza avariţiei altora, dacă, fiind vătămaţi, am binecuvânta, dacă, rău suferind, am face bine, dacă, în ciuda acelora, toate acestea s-ar întâmpla, nimeni nu ar fi o aşa fiară, încât să nu se lase înrâurit prin mijlocirea evlaviei.” Însă duhul lui Hristos lipseşte aproape cu totul din lumea creştină contemporană, iar Biserica este aproape în întregime în afara lumii sau în totalitate asimilată lumii. În realitate,  Biserica este astăzi aproape în întregime invizibilă. Dacă Biserica este unitate, frăţietate, iubire, (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia I către Timotei, PG 62, p. 551), comunitate, atunci Biserica pare inexistentă. Înlăuntrul Bisericii locuieşte Duhul Sfânt, şi harismele Sale, care sunt dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, cinstea, bunătatea, credinţa, blândeţea, cumpătarea, sunt manifeste.

În spaţiile în care cineva ar aştepta să vadă Biserica şi harismele Duhului Sfânt, vede subminare reciprocă, blamare reciprocă, refuzul reciproc, cancanul ieftin, prejudecăţi, război murdar, afaceri, perversitate şi ţinerea de minte a răului, alături de pace de prost gust, de îndelungă răbdare şi blândeţe, zâmbete false, interes artificial pentru om, frumoase discursuri convenţionale, înşelătoare aluzii cu privire la o vindecare imediată de toate relele, care conving pe cei imaturi şi plebea aflată în căutare de vrăjitori şi făcători de minuni, însă nu pentru multă vreme.

Desigur, Biserica nu ar trebui să fie din lumea aceasta, însă oricum va trebui să fie înlăuntrul lumii acesteia. Totuşi Biserica pare astăzi fie în întregime în afara lumii, fie în întregime identificată şi asimilată lumii. Astăzi Biserica este în lumea ei. Ierarhia Bisericii Greciei de ani întregi se reuneşte doar pentru a alege episcopi. Nu arată ca este preocupată de nimic altceva, în vreme ce catastrofa ecologică, care pe planeta noastră este deja conştientizată, creează serioase nelinişti referitoare la cum va putea fi salvată viaţa pe pământ peste cincizeci sau o sută de ani, încât omul se simte amputat, deconectat şi singur; nu numai într-o societate… asocială ca a sa, însă chiar şi în mijlocul familiei sale, el îşi exprimă disperarea sa consumând droguri, ori cu ajutorul terorismului, a depresivităţii şi a atâtor alte acţiuni convulsive la care recurge, fără a avea conştiinţa adevăratei probleme şi tocmai pentru că nu o are. Că Biserica este în afara realităţii se vede din faptul că, în faţa tuturor acestor simptomatice acţiuni convulsive, încearcă să reacţioneze mimând, într-un mod comic, ministerele; şi, fie de constituie vreo comisie, numai şi numai pentru a o anunţa în propriile publicaţii – căci cine se interesează de comisiile pe care le constituie administraţia bisericească? -, după constituirea lor nimeni nu discută despre acestea şi despre pretinsele lor acţiuni; fie face anunţuri prin intermediul televizorului sau al radioului, fie purcede la fapte de vitrină. Biserica este în afara realităţii pentru că, în timp ce transparenţa, democratizarea şi pluralismul sunt principalele trăsături ale lumii contemporane, care s-au impus chiar şi în Albania, în viaţa noastră bisericească domneşte epoca sfintei alianţe şi a Imperiului Otoman: consilii secrete, comploturi secrete, intrigile consiliilor secrete ale lacheilor, absolutismul, autarhia, puterea absolută a unei singure persoane şi tehnica vitrinei, care prezintă numai reuşitele şi ascunde respingătoarea realitate dominantă.

Cu alte cuvinte, Biserica este singura care astăzi duce mai departe tactica ţărilor comuniste de dinainte de perestroika, al căror tip statal monolitic descria exclusiv reuşitele regimului, succesele cincinalului şi miile de tone de porumb şi cartofi pe care le produceau colectivele, dar niciodată nu făcea nici măcar o aluzie la sărăcie, mizerie, alcoolism, desfrâu, la extinsele reacţii de opoziţie. în acelaşi mod, presa bisericească se exprimă astăzi triumfalist pentru cutiile de lapte colectate pentru bulgari sau pentru sfinţirea de noi centre culturale şi duhovniceşti, care fie oferă condiţii propice sălăşluirii cuiburilor de lilieci, fie se aprovizionează cu jocuri videoelectronice în scopul formării „bisericeşti” a tinerilor şi în scopul adunărilor acestora pe marile stadioane într-un număr uriaş, unde se continuă exemplele fasciste pe care le vor fi urmat toate formaţiunile politice de la noi şi cu ajutorul cărora omul se transformă din persoană în masă; sau prezintă fotografii cu episcopi în veşminte aurite, care defilează pe drumuri şi, mai rar, fotografii ale episcopilor care vizitează bolnavi sau alte persoane ce suferă pe nedrept, ca şi cum acest fapt ar constitui un eveniment de telejurnal. în general, ţinta principală a presei bisericeşti este proiectarea unor fapte de vitrină, care sunt plănuise şi înfăptuite ca atare şi care, în plus, se constituie ca o jalnică adaptare a comunistei ideologii lumeşti de tip activist, falită de multă vreme.

Viaţa bisericească este imaginea teologiei contemporane şi îi seamănă, dar este şi consecinţa acesteia, pentru că influenţa reciprocă este inevitabilă, iar contemporana „teologie” ortodoxă este adesea un monstru, o interpretare falsă, o anomalie evidentă.

Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here