Ce mult înseamnă gândul grijuliu, priveghetor şi cu luare-aminte! El îl pune pe om în rânduială atât pe dinlăuntru, cât şi pe dinafară şi îl învaţă să întoarcă toate spre slava lui Dumnezeu. El se naşte împreună cu frica lui Dumnezeu şi împreună cu ea creşte. Cu cât e mai înaltă vieţuirea, cu atât este şi gândul mai puternic – în schimb, cu atât mai primejdios este să îl pierzi. Chiar şi o slăbire a lui de o clipă este primejdioasă, darmite una prelungită, tocmai de aceea a spus Domnul: Tuturor zic: privegheaţi.
Gândul acesta înmulţeşte ostenelile şi nevoinţele. care aduc totdeauna o mai mare sau mai mică oboseală. De simţământul oboselii se şi apucă totdeauna vrăjmaşul pentru a tăia râvna. “Vezi cât te-ai ostenit”, zice că te-au lăsat puterile; ”hai, las-o mai moale”. Dorinţa de a o „lua mai moale” e celui dintâi vrăjmaş al ostenelilor întru mântuire; ea cuprinde atât sufletul, cât şi trupul. Pleacă tu urechea la acest gând, şi mii de glasuri se vor ridica din suflet şi din trup cerând drepturi la „mai moale” şi ..mai uşor”. Asta-i deja stare de ispită, din care fără luptă n-ai să ieşi. Aşadar, luptă-te şi biruie, căci dacă te vei pleca ei le vei strica rânduielile, îţi vei băga tulburare în cuget şi în simţăminte, te vei răci, vei bate pasul pe loc. Iar după aceea vor veni chemările ademenitoare ale patimilor, şi daca n-ai să-ţi vii în fire ai sa cazi în păcatele tale obişnuite.
Temelia vieţii de osteneală spre mântuire este răbdarea. Răbdarea, în chipul său cel adevărat, nu este clintită de nicio potrivnicie. Ea seamănă cu oţelul călit, cu diamantul, cu o stâncă ce se înalţă deasupra valurilor. Dar ca să devină astfel, înaintea ei trebuie să meargă moartea lăuntrică faţă de toate, afară de Dumnezeu şi de cele dumnezeieşti. Mortul nu simte nimic: nici cel cu adevărat răbdător nu simte nimic din ceea ce îl bate din afară.
Temelia acestei morţi duhovniceşti se pune chiar la întoarcerea păcătosului. Ca un prunc nou născut, la început e slabă, dar creşte odată cu îndreptarea spre bine a obiceiurilor. O dată cu ea cresc şi ostenelile, creşte şi răbdarea. Dc aici reiese că răbdarea nu se face dintr-o dată de diamant. înaintea ei merge uneori un lung răstimp de creştere, în care răbdarea este întovărăşită de durere, de apăsare şi suferinţă sufletească mai mult sau mai puţin vie. În starea aceasta, răbdarea este murire dureroasă faţă de sine şi faţă de toate cele zidite, pentru Dumnezeu.
Şi răbdarea este ispitită de ademenirea Iui „mai uşor”. Ca aceste ademeniri să fie cât mai puţine, nu trebuie să ne apucăm dintr-o dată de nevoinţe grele, ci să începem de la măsuri mici şi să urcăm la cele mari, după felul în care a făcut Sfântul Dorotei cu Dositei în privinţa mâncării. Este însă şi un hotar ce nu se poate trece: nu ţine trupul. Aşa trebuie făcut în privinţa tuturor trebuinţelor trupeşti. în satisfacerea lor este un prag de jos. Legea nevoinţei este aici următoarea: ajungând la acest prag de jos, opreşte-te la el, aşa încât din partea cu pricina să nu mai ai tulburare, iar apoi întoarce-ţi toată luarea-aminte şi toată osteneala spre cele dinlăuntru.
Un Bătrân duhovnicesc spunea: “A dat Dumnezeu şi dorm acum când voiesc şi cât voiesc”. La fel se întâmplă cu mâncarea şi cu băutura. Trupul nu e vrăjmaş. Pune-l în rânduiala sa şi îţi va fi prietenul cel mai de nădejde.
Şi atunci, cine-i vrăjmaşul? Obiceiul de a face cheful trupului, deprinderea de a face grija trupului spre poftă. Cum vrea trupul ceva, i se şi dă negreşit, ba încă se mai şi gândeşte cum să-i facă mai dulce mulţumirea. În această rânduială, trupul devine stăpân, iar sufletul slugă, al cărei ochi caută spre mâinile stăpânei sale. De aici vine răul, că a întoarce rânduiala pe dos: trupul, neavând minte, nu poate să se ţină singur în rânduială, iar sufletul nicio vorbuliţă nu cutează să spună împotriva lui.
De unde vine potopul plăcerilor şi patimilor trupeşti? De la slugărnicia sufletului, care vrea să facă plăcere trupului. Trupului, ca atare, îi este nefiresc acest potop – la dobitoace nu îl vedem. În el îşi face de cap sufletul, ale cărui porniri sunt nemărginite. Întorcând spatele lucrurilor ce pot cu adevărat să-l mulţumească, fiindcă sunt nemărginite, la fel ca pornirile lui, unindu-se cu plăcerile trupeşti şi aşteptând să găsească în ele binele căutat, sufletul împinge tot mai departe hotarele lor fireşti ca să le aducă în potrivire cu nemărginirea pornirilor sale.
Împingând tot mai departe aceste hotare, atât cantitativ, cât şi calitativ, sufletul, în nădejdea de a dobândi aici deplinătatea bunătăţilor, ajunge la nebunie deşănţată (manie) în pornirile sale de a face plăcere trupului şi tot nu află ceea ce caută, ci doar aduce neorânduială, atât în sine cât şi în trup: în sine fiindcă nu-şi face ceea ce trebuie să- şi facă, iar în trup fiindcă trupului îi este pusă în toate o măsură firească, a cărei încălcare e stricătoare pentru el.
Degeaba se spune că asceţii îşi urăsc trupul. Ei nu fac altceva decât să-l pună în rânduială sa şi să-i îndeplinească cererile cu măsură – supunând, fireşte, această măsura unor scopuri aparte. Trupul este unealta sufletului în împlinirea scopurilor petrecerii lui pământeşti. Asceţii fac şi din îndeplinirea cerinţelor trupeşti o unealtă penlru aceleaşi scopuri. De pildă, întrucât privegherea dezvoltă in suflet umilinţa mântuitoare, ei îşi scurtează somnul şi adeseori nu dorm deloc; întrucât simţurile îi răspândesc, taie prin însingurare revărsarea senzaţiilor asupra lor şi aşa mai departe…
Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Sfântul Teofan Zăvorâtul
Jurnal Spiritual
V-ar mai putea interesa şi aceste articole
