Ştiinţă în religie

0
232

religie-si-stiinta-600x300În limba greacă contemporană folosim termenul de ştiinţă drept corespondent al apuseanului science. Însă termenul science se foloseşte pentru acele ramuri ale ştiinţei care studiază fenomenele naturale repetabile şi pe cele pe care pot să le producă, repetându-le în laborator prin intermediul experimentului. Termenul science nu este folosit pentru ramurile teoretice iar cuvântul scientist nu este folosit în Apus pentru a-i desemna pe cei care fac teologie.

Cercetătorul distinct al teologiei şi al altor ramuri teoretice este numit în Apus scholar, ceea ce înseamnă scolastic. Cugetarea apuseană foloseşte termenul care este consecvent filosofiei sale. Intelectualul apusean, ca şi cercetătorul apusean al teologiei sunt scolastici, adică teologia lor nu este expresie a trăirii, ci produs al cunoştinţelor bibliografice. Cu alte cuvinte, cercetătorul apusean al teologiei nu caută să-şi fundamenteze concluziile sale teologice pe trăirea bisericească, ci pe textele scrise, şi astfel teologia apuseană, Din acest punct de vedere, era protestantă înainte reformă. Adevărul ei era constituit de adevărurile scrise, iar nu de viaţa Bisericii. Diferenţa dintre teologia catolică şi reforma teologiei apusene este că prima se sprijinea pe autoritatea multor cărţi, chiar şi necreştine, pentru a-şi determina propriul adevăr, în timp ce cea de-a doua pe o singură carte, Sfânta Scriptură. Şi, pe acest fundament, întreaga teologie apuseană nu diferă nici măcar de hiliasm, a cărui deviaţie de la tradiţia Bisericii constă în faptul că adevărul lui nu este viaţa, ci o carte. (Este tragic şi nefiresc faptul că mulţi „ortodocşi” luptă împotriva hiliasmului, acceptând logica lui de bază, adică prezintă adevărul Bisericii ca pe o carte şi opun citate din această carte pentru a respinge versetele pe care le citează hiliaştii.)

Prin urmare, cercetătorul ortodox contemporan al teologiei este constrâns de realitate fie să se sprijine pe trăirea bisericească, fie să slujească drept dascăl al vieţii bisericeşti ori să se limiteze la studiul textelor scrise şi să devină scolastic, ceea ce înseamnă să adopte una dintre cele mai serioase erezii creştine. Oricum, în nici o împrejurare nu va fi om de ştiinţă, întrucât nu studiază fenomenele fizice repetabile şi care pot fi reproduse în laborator, ci fenomenele psihice şi duhovniceşti care sunt unice şi irepetabile, iar faptul că socoteşte cum că-şi poate spori prestigiul atunci când este considerat om de ştiinţa este tragicomic.

Un alt simptom al criticei devieri a teologiei academice este că nu are ca epicentru relaţiile dintre persoane, ci teme abstracte. Şi poate aceasta este o alegere subconştientă a oamenilor a căror frică patologică în faţa unei apropieri de substanţă faţă de ceilalţi oameni este în întregi me incontrolabilă, aşa că simt constrângătoarea nevoie de a pune între ei şi studenţii lor baraje de cărţi şi teme abstracte. O parte a acestei spaime vine din sentimentul insuficienţei interioare, care trebuie să-i înspăimânte. Este vorba de spaima că, dacă studenţii s-ar apropia de aceştia, le-ar da pe faţă goliciunea interioară, fapt din care vin şi acele mostre de comportament autarhic şi de tiranizare a studentului, care dau impresia că au fost luate ca atare din cele mai întunecate perioade ale istoriei spiritului uman. Faptul că studenţii acceptă astfel de manifestări revoltătoare de despotism arată în chip de nedezminţit cât de jos este nivelul stimei lor faţă de ei înşişi şi cât sunt de dispuşi să accepte orice înjosire, pentru a-şi asigura cele necesare existenţei şi, desigur, fără efort.

Orice om sănătos ar simţi oroare auzind pe un profesor al Facultăţii de Teologie din Atena lăudându-se cu faptul că acesta nu va acorda o diplomă de doctorat unui candidat dacă nu îl va fi „chinuit” vreme de cel puţin şapte ani. Toată această tragică risipă de viaţă umană în scopul redactării cataloagelor bibliografice, trimiterilor, notelor de subsol şi tezelor de doctorat, pe care nimeni, niciodată nu le va citi şi care nu au nici cea mai mică influenţă asupra vieţii vreunui om, în cine clipa în care atâţia oameni caută cu disperare pe cineva care să le poarte de grijă şi să le vorbească şi să-I asculte şi fiindcă nu reuşesc să-l găsească, recurg la evadări riscante şi sfârşesc singuri şi părăsiţi într-o moarte tragică! Pentru ca oricine să fie convins de inadmisibila îndepărtare a teologiei „academice” de tradiţia bisericească, va fi suficient să amintim mentalitatea exprimată de faptul că, într-o epocă cu o atâta nevoie de asistenţă şi prezenţă umană, facultăţile de teologie, în timp ce epuizează un potenţial inesti-mabil, entuziasmul şi tenacitatea studenţilor în vederea notelor de subsol şi a citatelor, nu s-au gândit să creeze un centru de consiliere, nu doar pentru mai larga comunitate universitară, cum ar fi datori, dar nici măcar pentru propriii lor studenţi, care, foarte adesea, au o nevoie impe-rioasă de un astfel de ajutor. Şi, în timp ce par să rămână total neatinşi de tragediile care se petrec lângă ei, încearcă să ne sensibilizeze misionarist, stând confortabil în birourile lor şi făcând referiri la nigerieni şi laponi.

Decăderea facultăţilor de teologie şi înstrăinarea de viaţa bisericească şi de realitate în general continuă fără oprire. în foarte scurtă vreme, profesorii facultăţilor de teologie se vor declara atei şi oricine ar putea începe să se gândească la faptul că valoarea celui care va deveni episcop şi va drept-învăţa cuvântul lui Hristos este dată de diploma de absolvent al unei facultăţi de teologie. Cu toate acestea, deşi conducerea biseri-ceaşcă se îngrijeşte şi se agită pentru multe, mai ales pentru cele care asigură puterea şi stăpâni’ rea lumească, nu are timp să se ocupe de ceea ce preocupă în primul rând toate ramurile de activitate, de la esteticieni şi până la medici stomatologi, adică de educarea celor care vor fi chemaţi să le slujească, şi, astfel, clericii rămân singurii care sunt chemaţi complet pe nepregătite să-şi împlinească lucrarea lor, pentru că pedagogii lor, dacă nu sunt bisericeşte indiferenţi, ba chiar şi potrivnici, oricum nu sunt clerici şi nu cunosc nimic despre lucrarea clericului. Pentru că lucra: rea clericului este asemenea celei a chirurgului, care nu poate fi cunoscută şi, în consecinţă, nici învăţată de cel care nu o practică. Astfel, în timp ce, ca rezultat al paralogismului educaţiei lor, clericii îşi exercită vocaţia improvizând în mod nepermis pe sufletele şi pe vieţile oamenilor, şi, după cum este şi firesc, creează multe şi serioase probleme, conducerea bisericească poartă de grijă doar să aibă un cuvânt de spus, fie şi referitor la chestiuni ce privesc punctul de legătură dintre Rios şi Antirrios.

Însă lucrurile nu sunt foarte diferite nici în ceea ce priveşte „teologia” speculativă academică din afara zidurilor academice, „neîntemeiata fantezie” amintită de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care foloseşte teologia Sfinţilor Părinţi, expresie Şi tezaur al vieţii bisericeşti, într-un mod pur ştiinţific, pentru a o contrapune „teologiei” acade mice. Cert este că „teologia” academică din afara zidurilor academice este mai plină de ingeniozi-tate comparativ cu cea din interiorul zidurilor şi că, în plus, cel puţin a scuturat praful şi mucegaiul bibliotecilor; că vorbeşte mai mult limba omului contemporan; că are o faţă atrăgătoare şi că este adesea răpitoare, chiar şi atunci când este ininteligibilă. Această „teologie” academică din afara zidurilor academice este cunoscută aproape în exclusivitate doar intelectualilor. A avut o oarecare influenţă, fie ea şi intelectuală, asupra multor oameni. Din acest motiv a dobândit suficient prestigiu şi strălucire, mai ales în ochii celor care nu gustă în mod deosebit viaţa biseri-cească, astfel încât acum a ajuns să aibă şansa de a se pronunţa asupra oricărei teme şi să propună soluţii pentru toate problemele, fără ca niciodată să fi încercat să se apropie măcar de una dintre acestea.

Această „teologie” academică din afara zidurilor academice a înflorit din perioada traficului de idei şi ideologii în ţara noastră şi a pus în mişcare într-un mod impresionant opinii teologice, atunci când pentru setea de noi idei a omului acelei epoci i s-a pus în faţă exclusiv monotonul panaceu marxist. însă, în ciuda opoziţiei faţă de ideologii, ea a fost şi rămâne o ideologie religioasă, intelectuală şi cerebrală, fără carne şi sânge. De aceea, chiar în pofida multelor şi variatelor viziuni pe care le propune pentru îmbunătăţirea vieţii religioase, nu a avut nici o înrâurire asupra ei, ci a reuşit să exercite o influenţă numai în interiorul spaţiului bisericesc şi doar asupra ideologiei religioase.

Totuşi, acum, când epoca traficului de idei a trecut de mult şi când satul arde, frumoasele idei ale „teologiei” academice din afara zidurilor academice nu numai că sunt neactuale, ci pot fi socotite chiar o bătaie de joc exagerată. Poate că este captivant să asculţi despre participare şi îndumnezeire, stând într-un fotoliu confortabil, viu colorat, în frumos decoratul tău salon şi înconjurat de familia ta strâns-unită şi de prieteni, însă cum pot fi de ajutor aceste frumoase discuţii despre cele spirituale şi cele cereşti tânărului torturat de golul pe care i-l creează lipsa unei prezenţe umane reale în viaţa sa; aceluia care a crescut cu un gol sentimental, pentru că părinţii lui erau absenţi chiar şi trupeşte, sau cel puţin duhovniceşte şi sentimental, şi care caută disperat orice fel de scăpare, fie ea şi distrugătoare, din insuportabila durere interioară pe care i-o creează această frustrare? Cum pot fi de folos aceste discursuri pline de profunzime soţilor care s-au înstrăinat, familiilor dezbinate, bătrâior abandonaţi, mulţimilor de oameni însingurate toată viaţa lor mizeră strigă: “Om nu am!”? Şi, după cum este şi normal, dacă nu au  posibilitatea să iubească şi să fie iubiţi de omul pe care îl văd,  cum L-ar putea iubi pe Dumnezeu, pe care nu Îl văd, şi cum I-ar putea simţi iubirea? Nu este o bătaie de joc inumană să descrii acestui om iubirea şi, desigur, într-un mod răpitor, în loc să i-o oferi? Nimeni nu mai are nevoie de o descriere a Bisericii. Toti avem nevoie de Biserică, în chip imperativ şi disperat, trăind în tragica noastră societate asocială şi cu oamenii ei deconectaţi, amputaţi şi singuri, şi toţi îi căutăm pe aceia care vor încerca să alcătuiască Biserica. Pentru că, din nefericire, există numai oameni care caută Biserica, şi aproape nimeni nu este dispus să o alcătuiască pentru aceştia care o caută. Nicăieri nu se văd cei dispuşi să ia parte la aventura arderii de sine, care este necesară spre a alcătui Biserica.

Aceia care doresc să vorbească despre Biserică abundă, iar cei mai mulţi dintre ei vorbesc prosteşte, plicticos şi aproape totdeauna neautentic, însă nu de cuvinte are nevoie omul contemporan, ci de fapte. De fapta filantropică, dezinteresată, iubitoare. Toţi aşteptăm fapta de la ceilalţi, în timp ce noi ne limităm la cuvinte.

Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin

Jurnal Spiritual

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here