Suferinţa nu este o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcat, ci un efect natural şi necesar al acestuia

0
660

88264_pedeapsa-divina-dxnEste important să remarcăm că – în pofida ideii false pe care şi-o fac unii despre creştinism (la care câteodată unele forme de creştinism au contribuit şi ele) – rareori aflăm la Părinţi afirmaţia că suferinţa este o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele omului. Aceasta şi când e vorba, fireşte, de suferinţa celor nevinovaţi, dar şi când e vorba de cei care şi-au pricinuit suferinţe prin propriile lor păcate, şi chiar şi când e vorba de protopărinţi. în ceea ce-i priveşte pe urmaşii lui Adam, ideea unei suferinţe pedepsitoare este încă şi mai mult străină de Părinţii răsăriteni, care n-au primit învăţătura Fericitului Augustin (larg răspândită în Apusul creştin) potrivit căreia toţi oamenii ar moşteni la naştere vinovăţia şi deci, într-o anumită măsură, şi responsabilitatea pentru păcatul originar. In ceea ce-i priveşte pe Adam şi Eva – dar şi pe urmaşii lor care păcătuiesc, ca şi ei -, Părinţii adoptă mai curând ide-ea că relele care urmează greşelii lor sunt o urmare aşa zicând firească şi de neocolit, şi numai în acest sens vorbesc uneori de o Judecată” şi o „osândire”, într-un anume fel, omul se judecă şi se osândeşte el însuşi. „Fiecare dintre noi îşi alege pedepsele, pentru că fiecare păcătuieşte de bună voie”, scrie Clement Alexandrinul.1 După Sfântul Irineu de Lugdunum, Dumnezeu nu face decât să pecetluiască hotărârea omului: „Tuturor celor care se despart cu voia lor de El, Dumnezeu le impune despărţirea pe care ei înşişi au ales-o. Or, […] separarea de Dumnezeu înseamnă pierderea tuturor bunătăţilor care vin de la El. Cei care, aşadar, prin lepădarea lor au pierdut toate cele despre care am vorbit au căzut sub pedepse; nu S-a pornit Dumnezeu să-i pedepsească, ci pedeapsa le-a venit prin însuşi faptul că s-au lipsit de toate bunătăţile Sale.”2 Iar Psal-mistul spune că omul e păcătos: Groapă a săpat şi a adâncit-o şi va cădea în groapa pe care a fâcut-o. Să se întoarcă nedreptatea lui pe capul lui şi pe creştetul lui silnicia lui să se coboare (Psalmul 7, 16-17). Putem spune că, vestindu-le protopărinţilor relele iscate de călcarea poruncii (Facerea 3,16-19), Dumnezeu nu aduce aceste rele asupra lor, ci doar li le arată de mai înainte, ca Acela care le şi ştia de mai înainte.

Părinţii cred, aşadar, că relele pe care le are de îndurat omul căzut sunt un efect firesc şi de neocolit al pierderii bunurilor pe care le avea dintru început, pricinuită de păcatul strămoşesc.

Unii Părinţi insistă asupra caracterului supranatural al acestor bunuri (datorat harului) – printre care, aşa cum am văzut, se număra nepătimirea, deci lipsa suferinţei fizice şi morale – şi, prin urmare, asupra faptului că, după păcatul strămoşesc, omul s-a aflat redus într-un anume fel la natura sa „simplă” sau „goală”. Ei se referă în acest sens la cuvintele din Facere, rostite de Adam: m-am temut, căci sunt gol (Facerea 3, 10), şi de Dumnezeu: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce! (Facerea 2, 19). Astfel, Sfântul Atana-sie cel Mare, referindu-se la cei dintâi oameni, spune: „Călcarea poruncii i-a întors pe ei la starea după fire”, adică la ţărâna şi pulberea din care au fost făcuţi1, cu tot ce ţine de ea: neputinţe, slăbiciune, stricăciune, atât ale sufletului, cât şi ale trupului. Insă alţi Părinţi – ca Sfântul Maxim Mărturisitorul sau Sfântul Ioan Damaschin – cred că această stare a firii lipsite de har este o stare „contra firii”, căci.e cu totul opusă firii aşa cum a voit-o şi a zidit-o Dumnezeu dintru început, su-flând asupra ei suflarea de viaţă a Duhului.
În orice caz, legat de învăţătura lor despre rău -şi anume că răul este lipsa binelui, căruia i se opune
Părinţii cred că îndepărtarea omului de Dumnezeu prin păcat, şi deci lipsirea de bunurile primite de la El, a produs în chip logic ivirea în firea lui a tuturor relelor contrare. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare scrie că sufletul, prin unirea cu Dumnezeu, Care este Binele prin excelenţă, primea tot soiul de bunătăţi, dar, »după ce a căzut din această stare, a fost stricat de tot felul de boli”. Aflăm aceeaşi concepţie şi la Sfântul Grigorie de Nyssa. „Răul – scrie el – se plămădeşte înlăuntrul nostru cu voia noastră, ori de câte ori sufletul se îndepărtează de bine.” Sfântul Grigorie recurge la tot felul de comparaţii pentru a arăta felul în care relele pe care le îndură omul căzut rezultă logic şi necesar din lipsirea voluntară de bunurile care sunt firesc opuse acestor rele. El scrie, de pildă, că omul care a păcătuit, adică a părăsit binele, se aseamănă celui care îşi închide ochii în faţa luminii soarelui şi stă astfel de voia lui în întuneric sau e ca o „piatră care, odată pornită să se rostogolească la vale, e dusă mai departe de însăşi greutatea ei”. Vorbind despre rolul pe care l-a jucat diavolul la început în pierderea omului, Sfântul Grigorie pune în evidenţă aceeaşi înlănţuire; astfel, el spune că diavolul „a căutat cu orice preţ să depărteze pe om de darurile care-l făceau atât de tare, pentru ca astfel să-1 poată prinde mai uşor în mrejele vicleniei sale […], şi a vârât răutatea în sufletul omului, reuşind pe această cale să stingă şi să slăbească puterea harului, în locul acestuia sălăşluind acum tocmai contrarul lui. Căci moartea e contrarul vieţii, slăbiciunea, opusul vigorii […*] şi astfel toate bunătăţile îşi au contrarul lor. Iată prin urmare de ce e aşa de înrăutăţită azi starea omului, care e roadă întâmplării aceleia de la începutul vieţii omeneşti.” Sfântul Grigorie, în altă parte, insistă asupra logicii acestui proces care dă naştere relelor, începând cu părăsirea binelui: „E un adevăr limpede că punctul de plecare al oricărui lucru determină şi urmările ce decurg din el. De pildă, nu poţi fi viguros, nici nu poţi munci sau să te bucuri de viaţă dacă nu eşti sănătos; în schimb, dacă eşti bolnav, atunci eşti şi slăbănog, nu-ţi vine nici să te mişti şi n-ai nici o poftă de viaţă. Cu alte cuvinte, în toată firea, după cum e începutul aşa e şi urmarea. După cum, aşadar, lipsa de patimi e începutul şi condiţia virtuţii, tot aşa şi înclinarea spre rău, izvorâtă din pizma aceea dintâi, deschide drum tuturor celorlalte rele.” Puţin mai departe el constată iarăşi că: „după ce a părăsit binele, omul s-a afundat în rele tot mai adânc. De acum, depărtarea de viaţă a adus moartea, după cum retragerea luminii aduce întunericul, lipsa virtuţii răutatea, pe scurt, întreg şirul de forme ale binelui e înlocuit acum cu contrarul lor”.
Păcatul îl face pe om să treacă de la o stare naturală, care este în acelaşi timp o stare de sănătate şi de armonie, la o stare contrară naturii, o stare în care buna rânduială a facultăţilor omeneşti este distrusă, în suflet şi în trup instalându-se răscoala şi dezordinea3, şi, drept urmare, în care îşi fac apariţia felurite rele, între care şi suferinţa.
Durerea care îi urmează plăcerii este aşadar cel mai adesea sufletească, nu trupească – chiar dacă plăcerea este adesea provocată, prin patimi, de stări dezordonate ale organismului, pe care acesta trebuie pe urmă să le plătească prin durere. Astfel, Sfântul Maxim spune că patima tristeţii – principala sursă a suferinţei sufleteşti – „este produsă de lipsirea de plăcere”, iar „din lipsa plăcerilor vin durerile”. Astfel, „e limpede că durerea este stingerea şi părăsirea stării naturale”3 (naturală, aici, însemnând natura secundă sau căzută a omului, de vreme ce, după cum am văzut, pentru Sfântul Maxim plăcerea nu exista în firea originară a omului).

Dumnezeu nu vrea suferinţa omului, Jean-Claude Larchet

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here