Suntem atenți cu adevărat la dorurile sufletului?

0
147

dorDacă sufletul este lucrul cel mai de preț al ființei noastre, cea dintâi și cea mai mare grijă a noastră trebuie să fie grija față de suflet și fată de mântuirea lui. Sufletul trebuie să fie centrul de greutate al tuturor preocupărilor și străduințelor noastre. Bine și firesc este să ne îngrijim și de cele ale trupului: de mâncare, de îmbrăcăminte, de adăpost și de celelalte. Dar în primul rând Sfânta Evanghelie ne îndeamnă să ne ocupăm de suflet, de hrana și de mântuirea lui: ”Au nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? (…) Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă”, ne învață Mântuitorul (Matei 6; 25, 33). Iar atunci când a fost ispitit de diavol, Domnul Hristos a spus: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Adică pâinea este într-adevăr trebuincioasă pentru hrana trupului, dar ea nu îndestulează, nu satură întreaga ființă a omului. Căci omul are și un suflet, iar sufletul acesta are și el nevoie de hrana și de băutura lui, pe care dacă nu i-o dai, tânjește și slăbește, ca si trupul lipsit de pâine și apă. Într-una din Fericiri, Mântuitorul fericește pe „cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate”; deci există și o altă foame decât cea de după pâine și o altă sete decât cea după apă. Sufletul flămânzește și însetează ca cerbul după izvoarele apelor; el însetează după adevăr, bine și frumos, ca planta după lumina și căldura soarelui. El nu poate crește și nu se poate dezvolta decât sub razele binefăcătoare ale iubirii și ale bunei înțelegeri între oameni. Sufletul nu se adapă decât cu apa limpede a lacrimilor pocăinței și rugăciunii, nu se simte bine decât în aerul curat al faptelor bune și al harului dumnezeiesc aflător în Biserică. Pentru curățirea lui sufletul are apa Botezului și a pocăinței; pentru hrană și întărire are masa dumnezeiască a Sfintei Împărtășanii; pentru sfințire și desăvârșire are în această viață Biserica și pe slujitorii ei sfințiți, iar pentru plata ostenelilor lui de pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit în cealaltă lume fericirea Raiului.

Dar, frați creștini, oare cum ne purtăm noi cu sufletul nostru? Nu cumva l-am detronat din locul de mare cinste în care l-a așezat Dumnezeu înlăuntrul ființei noastre? Nu cumva l-am izgonit la marginea preocupărilor, a grijilor și a frământărilor noastre de toate zilele? Suntem noi atenți cu adevărat la întrebările, la neliniștile, la nevoile și la dorurile lui către lumină, către curăție, către frumusețe și adevăr? Rămâne să răspundă fiecare, în chip cinstit, cum se poartă cu propriul său suflet, de care – să știe bine! – va da seama înaintea lui Dumnezeu Care i l-a încredințat! De obicei nu ne obosește niciodată necontenita trudă și alergare după cele de trebuință pentru îndestularea trupului; pentru asemenea preocupări găsim și timp, și bani, și energie, și bună dispoziție. Când însă este vorba de cele necesare pentru suflet, ne apar în cale mii de piedici. Nu avem timp să mergem la biserică și nici măcar să ne aplecăm ochii asupra unei pagini din Cartea Sfântă. Nu avem bani ca să ajutăm pe săracii care au nevoie de sprijinul nostru și nu avem nici energie, nici voință pentru a ne împotrivi ispitelor și patimilor care ne asaltează. Ne alarmăm la cel mai mic semn de boală a trupului și alergăm îndată după doctori, după leacuri, dar suntem nepăsători la tremurul și la suferința sufletului slăbănogit de nehrană și lăsat în paragină. Ne întristăm foarte mult când pierdem o sumă de bani, un petic de pământ, o haină sau un prieten bun, dar nu ne sinchisim defel când pierdem sufletul, întinându-l cu noroiul minciunii, al răutății și al desfrânării, al beției și al celorlalte patimi. Cu cât însă vom neglija, vom uita sau vom disprețui mai tare sufletul și nevoile lui, cu atât viața noastră va fi mai zbuciumată și mai nefericită. Ca să nu ajungem așa, să ne rezervăm măcar o parte din energia și puterea de muncă, din agonisita și din timpul nostru pentru sărmanul suflet, pentru această comoară tăinuită, ascunsă de Dumnezeu înlăuntrul ființei noastre. Să ne aducem aminte de el cât mai des. Să-l eliberăm pe cât se poate din robia nedreaptă și apăsătoare a trupului, a grijilor pătimașe.

Să-i dăm înapoi dreptul de întâietate, rangul de cârmaci și centru al ființei, al vieții și al preocupărilor noastre. Să-l ferim mai ales de tina păcatelor, căci sufletul este chipul lui Dumnezeu în noi. Purtăm în noi icoana Lui. Iar când păcătuim e ca și când aruncăm în noroi icoana lui Dumnezeu. Să-l curățim de păcate prin baia lacrimilor lăuntrice ale pocăinței și ale mărturisirii adevărate; să-l hrănim cu lumina cunoștințelor folositoare, cu simțămintele curate de milă, de dreptate și iubire, ce înnobilează inima; să-l îmbărbătăm cu voința dârză de a face numai binele, care oțelește caracterul; să-l întărim cu rugăciunea, care ne pune în legătură cu Dumnezeu; să-l hrănim cu hrana cerească a Sfintei Împărtășanii, ce ne unește pe deplin cu Hristos, Mântuitorul nostru.

Să ne apropiem, așadar, cât mai mult de noi înșine, de sufletul nostru și să-l îndemnăm la trezvie și la săvârșirea tuturor faptelor bune, șoptindu-i în taină aceste cuvinte de sfântă îmbărbătare: „Suflete al meu, suflete al meu, scoală, pentru ce dormi? Sfârșitul se apropie și te vei tulbura, ci te deșteaptă, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Care pretutindenea este si toate le plinește”. Amin

„Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe” – Sofian Boghiu

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here