Tânărul care a studiat pe 3 continente: ”Nu cred că România nu ştie să îşi respecte valorile”

0
136

România se schimbă cu ei: tineri entuziaşti, talentaţi, inovatori. Iată poveştile românilor care construiesc în prezent un viitor spre care putem privi cu optimism.

MariusEste şi cazul lui Marius Wamsiedel, un student buzoian care este în prezent doctorand la University of Hong Kong. Marius a studiat pe trei continente, la instituţii academice prestigioase. A fost stagiar la Camera Reprezentanţilor din Arizona şi, după ce a absolvit facultatea, a revenit în ţara unde a efectuat o serie de cercetări inovatoare despre incluziunea minorităţii rrome şi reproducerea inter-generațională a inegalităţii etnice.

Acum, este doctorand la universitatea chineză cu poziţionarea cea mai bună în clasamentele internaţionale. De curând, Marius a fost declarat Studentul Român al anului de pe alte continente, în cadrul Galei Ligii Studenţilor Români din Străinătate.

Cum te simţi ca Studentul Anului, ce valoare are pentru tine această distincţie?

E o distincţie neaşteptată şi binevenită. Ca doctorand, aştepţi şi cauţi recunoaştere în primul rând din partea comunităţii academice căreia îi aparţii. Subiectele pe care lucrezi sunt atât de înguste şi de tehnice încât cu greu găseşti o audienţă mai largă. Şi chiar şi atunci când eşti mulţumit de reacţiile pe care le primeşti la conferinţe, la prezentări, la diferite competiţii, apar uneori momente de deznădejde şi de îndoială. Te întrebi dacă drumul pe care l-ai ales este cel pe care ţi-l doreşti cu adevărat.

Te gândeşti cum ar fi dacă ai avea o altă ocupaţie şi o altă viaţă. Când faci lucrurile cu pasiune, doctoratul îţi confiscă existenţa, nu îţi mai lasă loc de altceva. Investeşti totul în iluzia că vei ajunge să îmbunătăţeşti stocul de cunoaştere ştiinţifică, dar ştii totodată că la capătul celor trei sau patru ani s-ar putea să rămână doar o teză care să intereseze o mână de oameni.

În asemenea momente de cumpănă, desemnarea ca Student al Anului îţi dă încredere că eşti pe drumul cel bun, că munca ta nu e în zadar şi, poate, încă mai important, că nu eşti singur – ştii că există oameni care te creditează cu nădejdea lor. Mă simt onorat de distincţie şi sper ca timpul să arate că am meritat-o.

Care este pregătirea ta academică, cum ai ajuns în Hong Kong?

Am început prin a studia ştiinţele politice. Ca mulţi din colegii mei, am rămas din turbulenţii şi imprevizibilii ani ’90 cu dorinţa irepresibilă de a înţelege cum funcţionează democraţia, care sunt doctrinele politice şi cum se construieşte statul de drept. În aceeaşi perioadă, mă fascinau derapajele totalitare ca fapte istorice şi rolul intelectualilor în aceste mişcări anti-intelectuale.

Am făcut doi ani la SNSPA, după care am plecat într-o mobilitate Erasmus la Universitatea Paris-10 Nanterre (actuala Paris Ouest). La sfârşitul programului, m-am transferat acolo, unde am absolvit un an mai târziu cu o lucrare despre mit, utopie şi milenarism în discursul politic.

Între timp, pasiunea pentru ştiinţe politice începuse să se stingă. Mult mai mult mă atrăgea acum sociologia. S-a întâmplat ca tocmai în anul în care am terminat prima facultate să apară o oportunitate de a studia în Statele Unite. Am participat la competiţie, am câştigat bursa şi am devenit student la sociologie al Universităţii din Arizona. A fost o experienţă fabuloasă.

Pentru că planul meu de studii prevedea studiul unei limbi străine şi pentru că eram atras de civilizaţia orientală, m-am înscris la programul de studiu în China al Universităţii din Arizona. Trei semestre am fost la Nanjing, fosta capitală imperială şi republicană, nu departe de Shanghai. Dimineaţa aveam câte patru ore de limba chineză, după-amiaza aveam cursurile de ştiinţe sociale ţinute de profesorii americani. Înapoi în State, am făcut şi un stagiu de câteva luni la Camera Reprezentanţilor din statul Arizona.

Am terminat facultatea magna cum laude, cu specializare principală în sociologie şi specializare secundară în studii chineze.

Apoi am revenit în ţară. Am urmat masteratul de cercetare în sociologie la Universitatea din Bucureşti şi, în paralel, am lucrat la Români CRISS, unde am realizat mai multe studii pe teme legate de incluziunea socială a persoanelor rrome. După doi ani şi jumătate, aveam deja clar ceea ce voiam să studiez: evaluarea morală a pacienţilor în context socialist, cu date empirice colectate în China continentală şi în România.

Am ales Universitatea din Hong Kong pentru că îmi oferă condiţii de studiu excelente. În plus, cercetarea etnografică presupune un du-te-vino constant între locul unde îţi desfăşori cercetarea şi instituţia căreia îi eşti afiliat. Terenul ar fi fost mult mai greu de realizat dacă aş fi fost în Europa sau în America de Nord.

Cum vede un român cu experienţă internaţională sistemul de învăţământ din ţară?

Trebuie să spunem lucrurilor pe nume: sistemul românesc de învăţământ nu este nici impecabil, nici lamentabil. Rezultatele la testele standardizate internaţionale oferă o reprezentare obiectivă a stării de fapt.

Există insule de excelenţă, şi nu puţine, dar acestea nu trebuie să mascheze neajunsurile din sistem: absenţa unei culturi educaţionale care să încurajeze gândirea critică şi activităţile extra-școlare, tolerarea incompetenţei şi a lipsei de onestitate intelectuală, fabricile de diplome, sprijinul redus pentru elevii din mediul rural, discriminarea elevilor rromi, reconfigurarea continuă a programelor de studii şi a metodelor de examinare, subfinanțarea domeniului.

Insulele de excelență de care vorbeam se datorează, cred, întâlnirii fericite între cadre didactice cu vocaţie şi tineri cu potenţial. Se realizează, aşadar, în ciuda şi nu datorită sistemului de învăţământ. Cred că fiecare dintre noi păstrează în minte imaginea unor asemenea profesori admirabili, pentru care catedra nu este un loc de muncă, ci o extensie a propriei vieţi. Din acest punct de vedere, mă pot socoti norocos.

Care ar fi diferenţele dintre învăţământul din România şi cel din străintate?

Sunt prea multe pentru a fi expediate în câteva cuvinte – de la sistemul de notare la tipul de cunoaştere care se transmite sau relaţia dintre student şi cadrul didactic. Dar, dacă ar fi să mă gândesc doar la şcoala doctorală în domeniul sociologiei, aş spune că diferenţele principale ţin de infrastructură şi de finanţare. Într-o universitate de prestigiu din străinătate, dacă eşti acceptat cu bursă, ai parte în primul rând de un pachet financiar care îţi permite să te dedici complet studiului. În al doilea rând, ai acces la aproape întregul stoc de cunoaştere în domeniul respectiv: cărţi publicate peste tot în lume, jurnale academice, materiale audio şi video, baze de date electronice.

Când universitatea nu dispune de titlurile respective, există un sistem de împrumut între biblioteci prin care ţi se pun la dispoziţie, gratuit, materialele de care ai nevoie. De curând, aveam nevoie de “Însemnările unui tânăr medic” de Bulgakov, varianta în limba engleză. Universitatea din Hong Kong nu avea cartea, dar, pentru că li s-a părut un volum important, a decis să o cumpere în loc să o împrumute. În al treilea rând, există sprijin financiar pentru a realiza cercetare de teren oriunde în lume şi a participa la câteva conferinţe internaţionale.

Aceste evenimente nu sunt un moft, ci o excelentă oportunitate de a intra în contact nemijlocit cu membrii comunităţii ştiinţifice din domeniul în care activezi, de a te pune la curent cu direcţiile principale de cercetare şi de a vedea unde te afli în raport cu alţi cercetători aflaţi la început de carieră. Există apoi întâlniri frecvente cu profesori din Statele Unite, Europa şi Asia care sunt invitaţi să îşi prezinte cercetările şi să împărtăşească din experienţa lor, prezentări de carte, conferinţe departamentale şi alte evenimente de difuzare şi de circulaţie a cunoaşterii ştiinţifice.

Care este percepţia asupra propriului viitor? Te gândeşti să revii în ţară?

Mă interesează cercetarea şi activitatea didactică. Vreau să fiu acolo unde sunt de folos şi unde pot să dau măsură calităţilor mele.

De ce crezi că din ce în ce mai mulţi tineri valoroşi aleg să plece din ţară? Nu ştie România să îşi respecte valorile?

În general, mă feresc de asemenea judecăţi de o gravitate afectată. Nu cred că România nu ştie să îşi respectă valorile, tot aşa cum nu cred că tinerii care pleacă îşi abandonează ţară care i-a făcut să fie ceea ce sunt. Amândouă ideile mi se par prelungiri ale fantasmei statului paternalist de odinioară, obligat să ofere totul de-a gata şi care cere, în schimb, loialitate maximă.

Nu, respectul nu se oferă, ci se câştigă prin ceea ce faci zi de zi. Când nu există oportunităţi, există măcar oportunitatea să ţi le creezi singur şi, cu toate că nu e uşor, avem destule exemple de succes în această direcţie. Bineînţeles, există limite obiective care constrâng spaţiul de manevră individuală, însă niciodată nu îl anihilează.

Faptul că tinerii valoroşi pleacă ar trebui să ne bucure. Plecând, ei intră în contact cu alte moduri de existenţă, cu idei noi, cu o etică a muncii diferită de cea post-socialista. Unii se întorc şi contribuie la modernizarea ţării. Alţii rămân şi contribuie, acolo unde se află, la îmbunătăţirea imaginii ţării. Bineînţeles că ar fi dezirabil să se ofere mai multe motive tinerilor valoroşi să se întoarcă, dar nu trebuie să ne aşteptăm ca schimbarea să vină din partea statului, ci a societăţii.

Ce îţi lipseşte cel mai mult din România? Care este relaţia ta România acum, cât păstrezi din tradiţiile româneşti?

Sunt oameni care se simt pârjoliţi sufleteşte când sunt departe de ţară din care provin şi oameni care, de îndată ce au pus piciorul pe meleag străin, îşi lichidează trecutul şi se leapădă de tot ceea ce a însemnat existenţa lor de până atunci. Am cunoscut din ambele tipuri, şi nu numai români. Pentru mine, amândouă extremele mi se par deopotrivă nesănătoase.

Când mă aflu afară, încerc să mă las pătruns, atât cât poate fi un străin pătruns, de cultura locului. Încerc lucruri noi, mă bucur de ce îmi e dat să trăiesc. Nu am dorul sarmalelor şi nici nostalgia mersului la mare de 1 mai, dar îmi lipsesc, desigur, familia şi prietenii. În acelaşi timp, sunt format în cultura română şi, oricât de mult aş sta în străinătate, nu pot (şi nici nu am de ce) să alterez această realitate.

Cum ai fost primit ca student străin? Sunt românii o prezenţă exotică acolo?

Am învăţat în universităţi multiculturale, unde străinii au o prezenţă semnificativă. Aş spune că am fost în general primit corect şi cu o oarecare îngăduinţă. Pentru că, oricât de bine ai cunoaşte limba ţării respective, nu eşti niciodată perfect aliniat culturii locale când ajungi acolo. Şi atunci există acele perioade de adaptare, de iniţiere, de trecere, în care sprijinul celor din jur este nepreţuit. Ce am aflat în aceşti zece ani trăiţi în străinătate? Că oamenii sunt aceiaşi peste tot, doar culturile diferă.

Cum se vede situaţia din ţara noastră acolo? Ai întâmpinat vreodată, în călătoriile tale, neplăceri pentru că eşti din România?

În Statele Unite, China şi Hong Kong, pentru studentul obişnuit, România reprezintă o necunoscută. De aceea, nu există nici un orizont de aşteptare bine definit pentru cei care venim de acolo. Stereotipurile din media vest-europeana lipsesc cu desăvârşire şi, în general, eşti tratat în funcţie de modul în care te comporţi. Personal, nu am avut niciodată neplăceri pentru că sunt din România.

Ce planuri de viitor ai?

Deocamdată, îmi doresc să duc la bun sfârşit cercetarea la care lucrez şi să introduc rezultatele obţinute în circuitul academic. Ce va fi mai târziu, rămâne de văzut.

Sursa: ziare.com

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here