Teologia „hainelor de piele” sau Despre starea omului de după căderea în păcat  

0
534

pacatPentru a explica starea omului de după căderea în păcat, Sfinții Părinți au dezvoltat învățătura despre „hainele de piele”. În cartea sa, Omul – animal îndumnezeit, Panayotis Nellas subliniază că hainele de piele au fost adăugate omului după cădere și nu reprezintă un element constitutiv natural al lui. După păcatul protopărinților, pentru ca ei să poată supraviețui, Dumnezeu „i-a îmbrăcat” prin milostivirea Sa în aceste „haine de piele” (Facere 3,21). Ceea ce observația empirică numește „naturalitatea omului” este pentru învățătura biblică și patristică o stare ulterioară, de după cădere, nu însăși natura lui originară, și prin urmare, adevărată. Pentru că proprie și conformă naturii este pentru oameni viața asemănată naturii divine. Dacă vrea să-și înțeleagă pe deplin existența, elementele bune, dar și cele terifiante care-l biciuiesc, omul contemporan este chemat să-și lărgească orizontul, să se întrebe dacă nu cumva ceea ce el consideră „natural” nu e chiar așa înțeles de la sine.

Hainele de piele nu reprezintă trupul omului, iar Sfinții Părinți s-au văzut nevoiți să accentueze acest lucru ca să suprime ereziile gnosticilor care valorizau negativ trupul. Aceste haine de piele pot exprima mortalitatea biologică, privită ca o a doua natură a omului după cădere. Autorul subliniază că nu e vorba de moarte (thanatos), ci de mortalitate (nekrotes), de o nouă stare în care se găsește omul, de o viață în moarte. Omul nu mai are, ca înainte, viața ca o caracteristică constitutivă a lui, nu mai există datorită vieții care țâșnește în mod natural din el, ci există întrucât amână moartea. Această mortalitate este văzută ca o caracteristică a naturii iraționale, de la care omul împrumută ceea ce e numită viață biologică. Întregul organism psihosomatic al omului a suferit odată cu căderea un fel de pipernicire, s-a închis în datele „aspectului exterior al unui animal irațional”. Efectul acestei închideri este viața i-rațională sau para-rațională. Caracteristicile și înclinațiile deiforme ale „chipului lui Dumnezeu” în om au deviat de la direcția și funcționalitatea lor naturală, în acord cu rațiunea lor conaturală, s-au deformat, au fost supuse naturii iraționale, iar însușirile acesteia au fost îmbrăcate de om ca haine iraționale.

Viața pe care „hainele de piele” au impus-o omului este moartă sau biologică sau irațională, fiindcă, în ultimă analiză, e materială. „Hainele de piele” sunt identificate de Sfântul Grigorie de Nyssa cu „frunzele trecătoare ale acestei vieți materialnice” pe care ni le-am cusut în chip rău, dezbrăcați fiind de hainele proprii și strălucitoare. Această materialitate îmbrățișează întregul organism psihosomatic al omului și nu se referă exclusiv la trup, așa cum aminteam anterior. Desigur, trupul a devenit „dens și solid”, în vreme ce la Înviere, când își va regăsi desăvârșită natura lui dinainte de cădere, „va fi rețesut subtil și aerian”, va fi restaurat în „frumusețea lui cea mai bună și dorită”. Dar funcțiile psihice au devenit și ele, împreună cu cele trupești „corporale”, constituind după Sfântul Grigorie de Nyssa, împreună cu trupul, „acoperământul inimii…veșmântul carnal al omului vechi”.

Înainte de a fi îmbrăcat „hainele de piele”, omul purta un veșmânt „țesut de Dumnezeu”, haina lui psihosomatică era țesută din harul, lumina și slava lui Dumnezeu. Cei dintâi oameni creați erau „îmbrăcați cu slavă de sus, care îi acoperea mai bine decât orice haină”. E vorba de veșmântul „chipului lui Dumnezeu” în om, de natura umană dinainte de cădere alcătuită cu suflarea lui Dumnezeu și construită deiform. În acel veșmânt strălucea „asemănarea cu Dumnezeu”, pe care o constituiau nu o „figură exterioară” sau o „culoare”, ci „nepătimirea, fericirea și nestricăciunea”, caracteristici în care se „contemplă frumusețea dumnezeiască”. Cel dintâi om zidit era, potrivit formulei cuprinzătoare a Sfântului Grigorie Teologul, „gol pentru simplitate”. Aceasta înseamnă, după cum explică Sfântul Maxim, că trupul lui nu cuprindea în el „calități” contrare între ele, care acum îl trag în direcții opuse, îl macină prin stricăciune și îl corup. Sufletul omului era deschis puterilor îngerești și lui Dumnezeu, nu întâmpina rezistență, având comuniune în tihnă atât cu lumea spirituală angelică, cât și cu Duhul lui Dumnezeu. Dar păcatul a dizolvat această armonie divină, iar omul a rupt contactul cu îngerii. În mod asemănător s-a rupt și contactul omului cu creația materială.

Omul – animal îndumnezeit, Panayotis Nellas

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here