”Trăim într-o epocă foarte primejduită şi de aceea trebuie să fim tari, să fim smeriți”

0
190

Iov– Dacă puteţi să daţi o definiţie a smereniei pentru un tânăr… Şi care sunt metodele pentru aajunge la smerenie?

– Definiţia smereniei este aceeaşi şi pentru un tânăr şi pentru ceilalţi creştini. Din tot ceea ce am spus până acum se poate extrage definiţia smereniei. Un tânăr, ca să poată să se smerească, ar trebui să-şi facă mai des examen de conştiinţă, cum făceau creştinii din trecut. În fiecare seară creştinul se gândea, începând de dimineaţă şi până atunci, ce-a făcut bine şi ce-a făcut rău şi constată că a făcut mai mult rău decât bine. Azi aşa, mâine aşa, şi atunci începea să se cunoască pe sine, să cunoască că în el domină mai mult păcatul şi răul decât binele şi virtutea. Şi atunci, dacă-i om serios acest tânăr, se angajează pe o cale sinceră a binelui.

Pentru că binele, dragii mei, binele este necesar şi în viaţa aceasta şi e de folos societăţii, dar şi în viaţa de dincolo. Sfântul Pavel spune că în Împărăţia lui Dumnezeu nu intră nimic necurat. Trebuie să ne purificăm, să aruncăm tot noroiul de pe noi, tot balastul acesta al păcatelor, să ne curăţim zi de zi ca să ajungem nişte oameni, în primul rând. Scris cu O mare: Oameni. Asta vrea să ne facă Scriptura, Dumnezeu: să fim oameni cu adevărat, să avem în noi omenia. Smerenia se poate asemăna cu omenia.

Din păcate, în lumea de astăzi este foarte puțină omenie. Fiecare e hrăpăreț, trage la sine să fie plin de cât mai multe milioane şi altul nu are nici de pâine.

Aşa încât, acest tânăr să se gândească şi la toate lucrurile pe care le-am spus. A trăi viaţa zadarnic, a o trăi în patimi, în desfrâuri, în beţii, în petreceri fără rost este o pierdere de timp şi pierderea veşniciei, veşnicia fericirii pentru care suntem creaţi. Domnul nu ne-a făcut pentru iad, ne-a făcut pentru Rai, dar pentru Raiul unde nimic necurat nu intră. Urmează ca în această viaţă să trăim în aşa fel încât să ne pregătim zi de zi pentru zorii vieţii veşnice, care e plină de lumină, de bucurie, de sfinţenie şi de pacea lui Dumnezeu.

– Părinte, credeţi că sunt exagerate afirmaţiile care susţin că astăzi sunt destul de evidente semnele vremurilor de pe urmă?

– Poate sunt exagerate într-un fel. E vorba de Antihrist, de numărul lui, de anumite lucruri care vor veni. Mai întâi anul 2000. A trecut un mileniu şi vine acum cestălalt, al doilea, iar lumea se aşteaptă la un cataclism, la ceva asemănător iadului.

Noi nu ştim ce gânduri are Dumnezeu cu acest sfârşit al lumii. Chiar apostolii l-au întrebat pe Domnul Iisus Hristos: <Spune-ne nouă când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?>; Mântuitorul le-a răspuns: <de ziua aceea şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl>. El ca om, Iisus Hristos ca om, nu ştia când va fi sfârşitul lumii. În a doua sa epistolă, Sfântul Apostol Petru scrie că, dacă se amână acest timp al sfârşitului lumii este pentru că Dumnezeu vrea să poată câştiga mai mulţi credincioşi pentru Împărăţia Sa. Printre cei care se zămislesc şi care nu sunt ucişi prin avort sau alte mijloace, cine ştie ce sfinţi ne va rândui Dumnezeu. Aşa încât, dacă Mântuitorul nu-şi permite să le răspundă apostolilor, cum pot să-mi permit eu? Aceasta este o taină a lui Dumnezeu.

Însă sfârşitul lumii pentru mine şi pentru fiecare dintre dumneavoastră este atunci când mor eu şi când muriţi dumneavoastră. Atunci totul este sfârşit. După moarte nu putem face nici o faptă bună. Murim pentru totdeauna. Cred că acesta este răspunsul. Sfârşitul lumii, de fapt, e sfârşitul nostru. Până atunci însă trebuie să ne pregătim ca să ne facem vrednici cât de cât pentru ce ne aşteaptă în veşnicie.

– Legat de întrebarea anterioară, din experienţa dumneavoastră ca duhovnic, cum puteţi aprecia în momentul de fată starea spirituală a românilor sau în general a umanităţii, comparativ cu alte perioade? Unele afirmaţii referitoare la sfârşitul lumii pleacă de fapt şi de la felul cum este percepută atmosferă spirituală din zilele noastre.

– Despre Antihrist, de pildă, vorbesc Sfântul Pavel şi Sfântul Ioan Evanghelistul. Însă, de-a lungul istoriei, fără îndoială că au fost vremuri mai evlavioase, cu mai multă credinţă. Mă gândesc la Evul Mediu; între cei de atunci, în mijlocul lor, creşteau mulţi sfinţi, dar erau şi mulţi oameni răi. Proporţia însă a celor buni parcă era mai mare decât a celor răi. Diavolul îi vâna şi atunci pe creştini, îndemnându-i spre pieire. Dar parcă acum, în vremea noastră, diavolul a căpătat foarte multă putere în conştiinţele oamenilor lipsite de evlavie şi de Dumnezeu.

Am aflat, nu de mult, că în America de pildă, într-un oraş, e un templu al diavolului cu şase etaje. Un templu al diavolului! Sunt satanişti – îi ştim – în societatea noastră de astăzi, satanişti care au nişte jurăminte, un învăţământ şi un crez al lor cu totul potrivnic creştinismului.

În vechime erau păgânii şi aveau temple, cum sunt acum, de pildă, templele masonice. Cine a fost în America a văzut că în orice oraş e o biserică a Bunei-Vestiri, apoi un templu masonic, o biserică a Înălţării, apoi un templu masonic; există multe temple masonice pe străzile sau pe marile bulevarde ale Americii. Masonii nu sunt prietenii creştinilor, sunt duşmanii lor. Acum sute şi sute de ani erau templele păgâne, dar venea creştinismul năvală peste aceste temple.

Ori le dărâmau, ori le pustiau de credincioşii lor, care treceau la creştinism. Acum sunt aceste instituţii care vor răul total al creştinilor; şi în primul rând este diavolul cu templele lui.

Aşa că trăim într-o epocă foarte primejduită şi, de aceea, mai ales acum trebuie să fim tari, este foarte necesar să fim smeriţi. Diavolul este mândru, pe când Dumnezeu este smerit. Şi în numele mândriei diavolul cucereşte, pentru că omului îi place să fie mândru, nu să fie smerit.

Şi atunci trec foarte mulţi – cu duiumul trec – de partea diavolului şi se întăreşte împărăţia lui. De aceea trebuie să ne păzim pe noi înşine, dar şi pe cel de lângă tine să-l păzeşti, să-l ajuţi să meargă pe calea lui Dumnezeu, care este calea vieţii. Cealaltă este calea morţii, a întunericului, a nimicniciei. Atât pot să vă spun.

– În mass-media românească ni se spune că masoneria este totuşi o organizaţie filantropică care doreşte binele umanităţii. Pe cine să credem?

– Ei fac şi bine, dar nu ştim ce rău se ascunde în acest bine. De pildă… tot la biata Americă mă gândesc. Am fost acolo pentru ochi – sunt bolnav de ochi – şi, deşi ochii erau bolnavi, am văzut magazine foarte bogate, de câte o sută de metri lungime sau mai lungi, cu de toate: de la ac până la elicopter; într-un magazin american găseşti şi bunuri, bucate, fructe, toate bunurile materiale. Tot acolo este însă şi templul diavolului, acolo sunt şi demonizaţi sau satanişti,acolo sunt şi templele acestor masoni. Aşa încât sunt amestecate lucrurile. Bietul peste, săracul, din ape, din ocean, se agată şi el de o bucăţică de pâine sau de ceea ce e acolo în undită şi-o mănâncă cu lăcomie, fiindcă este flămând; şi îi rămâne undita în gât şi îl trage pescarul afară şi îl pune la frigare.

Cam aşa sunt aceste bunuri pământeşti care ne îmbie. Cine ni le oferă vrea să ne închidă mintea, iar ochii să ne rămână numai la ele. Şi sufletul, care este de o valoare extraordinară -”ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?, întreabă Mântuitorul -, aşteaptă ca un cerşetor, nu se ocupă nimeni de el, stă ca într-o temniţă în acest trup al nostru. Nu e bine ce facem. Să nu ne mărginim numai la bunurile materiale, pentru că acestea hrănesc doar trupul care după aceea devine mâncarea viermilor. Iar sufletul – care va rămâne în veşnicie şi se va uni cu trupul înviat – este gol de fapte bune, gol de virtuţi, gol de Dumnezeu. De aceea, să nu ne amăgim că peştele care, pentru o bucăţică de hrană, îşi pierde viaţa.

– Părinte, vă rog să-mi spuneţi cum să mă port cu o persoană care respinge sfaturile pentru credinţă cu multă agresivitate verbală? E bine să insist sau să tac şi să mă rog?

– Să vă rugaţi pentru el.

– Ce se întâmplă cu cei care spun: ”Eu ştiu că Domnul mă iubeşte şi mă ajută, căci ori de câte ori am avut nevoie mi-a ajutat> – şi nu fac totuşi nimic pentru a se apropia de Dumnezeu? Ei cum pot fi ajutaţi să înţeleagă că drumul către Dumnezeu trece prin smerenie? – Dacă trăiesc o viaţă corectă în conştiinţa lor, se întâlnesc cu smerenia. – Acum câteva sute de ani, în vremuri grele ca cele de acum, se cerea poporului un plus de pocăinţă, care ducea la smerenie. De ce nu se mai face aşa ceva şi astăzi?

– Pentru sărăcia smereniei.

În anul 1947 ţara noastră a fost bântuită de o foamete, foamete de jos până sus. Pe atunci era un biet muncitor, chiar la noi la mânăstire – se făceau nişte turle acolo la biserica mare -, moş Iacob i se spunea. Căra cu roaba material de construcţie. Şi-l întreb: ”Mos Iacob, ce mai faci?” Şi el plângea: ”Uite, nu mai pot de foame. Primesc salariu 400.000 de lei – în ’47 – şi nu-mi ajunge decât pentru un kilogram de mălai. Da’ n-am cu ce-l mânca. Şi nu pot să-mi fac serviciul meu”. Aşa sărăcie este şi astăzi ca atunci, dar în smerenie. De aceea nu se poate împlini ceea ce doreşte întrebătorul.

– Părinte, ce înseamnă smerenia dinlăuntru şi smerenia din afară?

– Da, e o mare deosebire; că între trup şi suflet. Smerenia dinlăuntru e smerenia Mântuitorului, smerenia inimii; smerenia din afară sunt plecăciunile acestea false şi cuvintele de felicitări false – te felicită în fată şi pe la spate te înjură: ”ce prost e ăsta!” Şi când a spus aşa, s-a deosebit de smerenia aceasta a inimii, care este statornică. Smerenia inimii e smerenia de totdeauna. Cealaltă, din afară, este foarte falsă, mincinoasă.

– Părinte, vă rugăm să ne spuneţi dacă greutatea de a mărturisi păcatele la spovedanie se datorează mândriei sau mai sunt şi alte cauze şi cum se poate lupta cu această dificultate?

– Cum se poate lupta? Dacă, de pildă, vine un bolnav la doctor şi pe el deşi îl doare ficatul, îi spune doar: ”Domnule doctor, am nişte simple ameteli”; iar doctorul îi dă aspirină. Dar dacă spune: <Domnule doctor, sunt nenorocit – de pildă, este epileptic – cad fără să-mi dau seama, mă zvârcolesc, mă lovesc, mă doare după aceea; ce să fac?”, atunci doctorul îi aplică tratamentul unui epileptic şi îl ajută. Dar, dacă este nesincer fată de doctor, e nesincer fată de propria lui conştiinţă şi nu poate fi ajutat.

La fel se întâmplă şi cu cel care merge cu nesinceritate la doctorul de boli sufleteşti, adică la preotul duhovnic. Faptul că se spovedeşte este pierdere de timp. La spovedanie trebuie să vii cu lacrimi, să-ţi asculţi conştiinţa care este încărcată cu fel de fel de lucruri nedemne de om: fapte urâte, primejdioase pentru aproapele meu, pentru familie, pentru mine însumi, pentru sufletul meu; mă duc la spovedanie încărcat de această căinţa şi mă mărturisesc lui Dumnezeu care e martor atunci lângă duhovnic. Apoi Dumnezeu îl inspiră pe preot ca să spună ce trebuie celui care se spovedeşte şi în acest fel îl ajută pe credincios să se poată vindeca, primind răspunsul potrivit pentru starea lui de moarte.

”Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe”, Sofian Boghiu

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here