Atât începutul, cât şi sfârşitul acestei lucrări aparţin în mod egal lucrării precumpănitoare a harului, doar că în primul caz această lucrare este o chemare la eroism, iar în celălalt este răsplata pentru acesta; la început, harul doar îl aşază pe om într-o stare de mijloc între viaţa trupească şi cea a duhului, chiar dacă îi dă avântul să treacă de la viaţa trupească la cea duhovnicească; la sfârşit, îi dă să guste toată dulceaţa vieţii în duhul, din toată bucuria Duhului Sfânt.
Mijlocul lucrării ţine şi de libera folosire a forţelor omului, sau de înclinaţiile liberului său arbitru. Spunem asta nu pentru că omul ar fi lăsat aici definitiv în voia lui, întrucât tocmai atunci îi este mai de trebuinţă ajutorul harului, când în toată făptura lui se petrece o schimbare radicală; ci pentru că acum harul urmează întotdeauna mişcările liberului arbitru: pe cât omul doreşte Duhul, pe atât se umple de El, şi cu cât îl doreşte mai mult, cu atât mai mult se umple de El, astfel încât atunci când îl va dori pe de-a întregul, pe de-a întregul se va umple de El; dacă va dori să se îndrepte spre bine, harul îi va da această îndreptare; dacă va dori să se lepede de toate, se va lepăda; dacă va dori să înceapă de îndată să se îndrepteze, harul îl va înaripa în această hotărâre.
Dacă ne vom imagina altminteri activitatea sufletului în această perioadă, atunci libertăţii nu i-ar mai reveni niciun rol în schimbarea vieţii. Acesta este, putem spune, principiul lui Macarie cel Mare: că harul oferă numai ceea ce sufletul doreşte şi caută. Acesta este exprimat îndeosebi în Cuvântul pentru paza inimii, în capitolele al 12-lea şi al 13-lea.
Am prezentat aici în linii generale traseul lăuntric către schimbarea hotărâtă a voii, care, oricât s-ar diversifica sub influenţa unor condiţii diferite, în esenţă rămâne întotdeauna acelaşi pentru toţi. Căci cel ce nu s-a trezit, acela nu va lupta cu sine; iar cel ce nu luptă, nu va învinge. Zadarnice sunt toate eforturile de a te ridica la hotărârea să fii bineplăcut Domnului pe alte căi.
Se întâmplă ca unii să înceapă singuri, fără harul divin, să se silească spre bine, ca singuri să-şi reteze viciile; însă ei continuă puţină vreme această muncă şi o abandonează, şi chiar dacă nu o abandonează, reuşesc să se preschimbe prin ea în oameni curăţiţi numai pe dinafară; aceasta este o îndreptare naturală; în ea nu se află duhul lăuntric al vieţii.
Principalul este aici trezirea harică: ea este mărturia alegerii lui Dumnezeu şi făgăduieşte o deosebită ocrotire. De aceea, pentru ea trebuie să ne rugăm în primul rând, să ne rugăm cu toată puterea credinţei şi cu toată tăria nădăjduirii.
Liberul arbitru, în esenţa sa, ba înclină spre bine, ba înlătură piedicile, ba trece la fapte, şi în toate aceste momente, conform legăturii lui esenţiale cu gândurile, el trebuie să fie condus şi întărit de intenţii bune deosebite, a căror calitate este determinată de adaptarea lor la scop. Oricum ar fi intenţiile bune, ele sunt cele mai bune, dacă în cazul respectiv înclină spre bine, ori fac ca predispoziţia pentru bine să precumpănească, ori trezesc o hotărâre de neclintit.
Trebuie să credem că, întrucât fiecare om îşi are o dispoziţie a sa personală, înseamnă că pentru fiecare om trebuie să existe şi un gen numai al lui de intenţii bune, deosebit de mişcătoare şi de cutremurătoare, sau măcar o intenţie dominantă oarecare, atotbiruitoare. Orice obiect produce un anumit sunet, iar când dorim să-l facem să emită un sunet, fără a-l lovi, numai un sunet înrudit cu acesta va produce în el ecou. De aceea, pe unul îl uimeşte îndeosebi bunătatea lui Dumnezeu, pe altul, asprimea dreptei Lui judecăţi, pe altul, superioritatea virtuţii, pe altul josnicia viciului, iar pe alţii, multe altele nu atât de generale şi de importante.
Ca urmare, efortul omului de a se ocupa, în timpul luptei cu sine, când cu unele intenţii, când cu altele, sau – ceea ce corespunde mai bine experienţei – schimbarea involuntară a unora cu altele – nu reprezintă altceva, decât năzuinţa sufletului către acea imagine, unica în măsură să le înlocuiască pe toate şi a cărei prefigurare este parcă purtată în suflet.
De aceea, în locul tuturor regulilor din cadrul celor trei lucrări ale sufletului arătate mai sus, se poate pune una singură: trece mai repede în revistă toate imaginile care îţi pot stârni voinţa, şi opreşte-te mai mult asupra aceleia, care de prima dată îţi străpunge inima ca o săgeată. Aceasta este a ta: dezvolt-o cu toată puterea: ea te va mântui! Lentila îndreptată spre un obiect nu îl aprinde dintr-o dată, întrucât focarul ei nu coincide dintr-o dată cu suprafaţa materialului ce trebuie aprins; la fel e şi cu înţelegerea: aşezând înaintea inimii o serie de obiecte binefăcătoare, acestea nu o vor frapa dintr-o dată, ci numai atunci când vor întipări în ea pricipalul gând declanşator. Atunci ea se va încălzi şi se va înflăcăra într-o clipită. Şi acum se pogoară asupra inimii focul Duhului, Care o va purta pe celestele sale tărâmuri şi o va înveşmânta în libertate şi în putere de neatins.
„Învățături și scrisori despre viața creștină” – Sf.Teofan Zăvorâtul
Jurnal Spiritual
