Sfântul Maxim Mărturisitorul are o tâlcuire la rugăciunea Tatăl nostru. Şi întâi de toate, se opreşte la acest adevăr: rostind cea mai importantă rugăciune, facem o mărturisire de credinţă. Îl mărturisim pe unicul Dumnezeu întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt: „Domnul învaţă în aceste cuvinte pe cei ce se roagă că se cuvine să înceapă îndată cu rugăciunea despre Dumnezeu. El dă aici o învăţătură tainică despre modul existenţei, despre Cauza făcătoare a lucrurilor, El însuşi fiind, după fiinţă, Cauza lucrurilor. Prin cuvintele rugăciunii e arătat Tatăl, numele Tatălui şi împărăţia Tatălui, ca să învăţăm de la început să chemăm şi să venerăm Treimea cea una. Căci Numele lui Dumnezeu şi Tatăl, care subzistă fiinţial, este însuşi Fiul cel Unul născut; iar Împărăţia lui Dumnezeu şi Tatăl, care, de asemenea, subzistă fiinţial, este Duhul Sfânt. Fiindcă ceea ce Matei numeşte aici Împărăţie, în altă parte, un alt evanghelist a numit Duh Sfânt zicând: „Vie Duhul Tău cel Sfânt şi să ne curăţească pe noi”. Tatăl n-are Numele ca pe ceva dobândit, iar Împărăţia nu o cugetăm ca o demnitate care I se adaugă. Pentru că El n-a început să fie, ca să fie început să fie şi Tată sau Împărat, El n-a început nici să existe, nici să existe ca Tată sau ca Împărat. Iar dacă fiind din veci, este şi Tată şi Împărat din veci, atunci şi Fiul şi Duhul Sfânt există împreună cu Tatăl, fiinţial, din veci, fiind în chip natural din El şi în El, mai presus de cauză şi de raţiune. Nu ivite din pricina cauzei, după El. Căci relaţia arată deodată cu ea şi pe cele ce le leagă prin relaţie, ne îngăduind să fie privite acestea una după alta.
Începând deci această rugăciune, suntem îndemnaţi să venerăm pe Treimea cea de o fiinţă şi mai presus de fiinţă, ca una ce este cauza facerii noastre. Pe lângă aceasta, suntem învăţaţi să vestim şi harul înfierii ce ni s-a dat nouă, fiind învredniciţi să numim pe Cel ce ne este Făcător după fire, Tată după Har. Iar aceasta ne obligă ca cinstind numele Făcătorului nostru, după har, să ne silim să întipărim în viaţa noastră trăsăturile Celui ce ne-a născut, adică să Îi sfinţim numele pe pământ, să ne asemănăm Lui ca unui Tată, să ne arătăm fii prin fapte şi să preamărim pe Fiul natural al Tatălui, Pricinuitorul acestei înfieri, prin tot ce gândim şi prin tot ce facem”.
Deci, prin tot ce gândim şi prin tot ce facem, Îl preamărim pe Fiul natural al lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Domnul Iisus Hristos, Care ne-a înfiat, cum am citit în Epistola către Galateni, Care S-a făcut Frate cu noi şi ne-a făcut pe noi Fii ai lui Dumnezeu. Şi, atunci, noi suntem datori, dacă-L numim pe Dumnezeu „Tată”, dacă împreună cu Domnul Iisus Hristos strigăm „Avva, Părinte!”, dacă ne mărturisim ca fraţi ai Domnului Hristos şi fii ai Tatălui şi în acelaşi timp ca locaş al Duhului Sfânt, pentru că Duhul Sfânt ni-L face prezent pe Tatăl şi pe Fiul; dacă ne mărturisim aşa trebuie să-I sfinţim numele pe pământ încercând să ne asemănăm Lui, să avem trăsăturile bunului Dumnezeu, să ne modelăm fiinţa după învăţătura Lui.
Morala Împărăției, Andrei Andreicuț
Jurnal Spiritual
