Apofatismul propriu gândirii teologice a Bisericii de Răsărit nu este un fel de misticism impersonal, nici experienţa unei dumnezeiri-neant absolut în care să se piardă atât persoana umană, cât şi Dumnezeu-persoană. Punctul la care ajunge teologia apofatică (dacă s-ar putea vorbi de punct şi de capăt acolo unde este vorba de un suiş spre infinit), acest capăt nesfârşit nu este o fire ori o esenţă şi nu este o persoană, ci ceva care, în acelaşi timp, este mai presus de orice noţiune de fire şi de persoană: este Treimea.
Sfântul Grigorie de Nazianz este adesea este numit „cântăreţul Sfintei Treimi“.
El spune în poemele sale teologice: „Începând din ziua în care m-am lepădat de lucrurile lumii acesteia spre a-mi închina sufletul contemplaţiilor luminoase şi cereşti, când inteligenţa supremă m-a răpit de aici, de jos, spre a mă aşeza departe de tot ceea ce este trupesc, spre a mă închide în tainiţa cortului ceresc, începând din ziua aceea ochii mei mi-au fost orbiţi de lumina Treimii, a cărei strălucire întrece tot ce gândirea putea să-mi prezinte sufletului; căci, din lăcaşul ei preaînalt, Treimea revarsă peste tot strălucirea Sa negrăită comună Celor Trei.
Ea este principiul a tot ceea ce se află aici jos, despărţit de cele de sus prin timp. Începând din acea zi, am murit pentru lumea aceasta şi lumea a murit pentru mine“. Către sfârşitul vieţii, el doreşte să fie „acolo unde este Treimea mea şi strălucirea împreunată a slavei Sale…, Treimea, în care pînă şi umbrele nelămurite m-au umplut de emoţie“.
Dacă principiul însuşi al fiinţei create este schimbarea, trecerea de la nefiinţă la fiinţă, în cazul în care creatura este contingentă prin natura sa, Treimea este statornicie absolută. Am putea spune, necesitate absolută a fiinţei desăvârşite şi totuşi ideea de necesitate nu i se potriveşte, deoarece Treimea este dincolo de antinomia necesarului şi a contingentului: în întregime personală şi în întregime fire. In Ea libertatea şi necesitatea nu sunt decât una sau, mai bine zis, acestea nu pot avea loc în Dumnezeu.
Nu poate fi vorba de vreo dependenţă a Treimii faţă de fiinţa creată.
Nu există nici o determinare a ceea ce se numeşte „purcedere veşnică a persoanelor dumnezeieşti“ prin actul facerii lumii. S-ar putea ca făpturile să nu existe şi totuşi Dumnezeu ar fi Treime – Tată, Fiu şi Duh Sfânt –, căci creaţia este un act de voinţă, iar purcederea persoanelor este un act „după fire“. Nu-i vorba de vreun proces lăuntric în Dumnezeu, de vreo „dialectică“ a celor trei persoane, de vreo devenire, de vreo „tragedie în Absolut“ care ar avea nevoie, spre a fi depăşită sau dezlegată, de dezvoltarea treimică a fiinţei dumnezeieşti.
Teologia apofatică
Aceste concepţii proprii tradiţiilor romantice ale filosofiei germane din veacul trecut sunt cu desăvârşire străine dogmei Treimii. Dacă se vorbeşte de purcederi, de acte sau determinări lăuntrice, astfel de expresii, care cuprind ideea de timp, de devenire şi de năzuinţă, arată numai cât sunt de sărace şi de neconvingătoare limbajul şi cugetarea noastră în faţa tainei primordiale a Revelaţiei. Din nou ne vedem obligaţi să ne îndreptăm spre teologia apofatică, pentru a ne elibera de conceptele proprii gândirii, prefăcându-le în temeiuri de la care pornind, să ne ridicăm la contemplarea unei realităţi pe care inteligenţa creată nu o poate cuprinde.
În sensul acesta se exprima şi Sfântul Grigorie de Nazianz în cuvântul său cu privire la Botez: „Nici nu am început să cuget la Unitate şi Treimea mă şi scaldă în slava Sa. Nici nu am început bine să cuget la Treime şi Unitatea mă şi cuprinde din nou. Când unul dintre Cei Trei mi se înfăţişează, îmi vine să cred că este totul, într-atât ochiul mi se umple şi într-atât ceea ce este mai presus de ochi îmi scapă; căci în mintea mea prea mărginită spre a pricepe măcar pe unul singur nu mai rămîne loc pentru ceea ce este mai presus. Când aduni pe Cei Trei în aceeaşi cugetare, văd o singură flacără, fără a putea împărţi sau analiza lumina unificată“.
Gândirea trebuie să fie mereu în mişcare şi să alerge neîncetat când la unul, când la Cei Trei spre a reveni apoi la unitate.
Ea trebuie să se împartă neîncetat între cei doi termeni ai antinomiei spre a ajunge la vederea lăcaşului Celui preaînalt al acestei monade în trei. Oare cum vom putea să prindem într-un singur chip antinomia unităţii şi a trinităţii? Oare cum vom putea prinde această taină, dacă nu avem decît ajutorul unei idei nepotrivite, aceea a mişcării sau a desfăşurării? Şi acelaşi autor împrumută cu bună ştiinţă limbajul lui Plotin. Acest lucru nu poate înşela decât minţile înguste care nu sunt în stare să se ridice mai presus de concepte raţionale, minţi de critici şi de istorici preocupate să caute în gândirea Părinţilor „platonism“ ori „aristotelism“.
Sfântul Grigorie vorbeşte filosofilor ca filosof, spre a-i întoarce pe filosofi la contemplarea Treimii: „Monada este pusă în mişcare în virtutea bogăţiei sale; diada este depăşită, deoarece dumnezeirea este mai presus de materie şi de formă; triada se închide în desăvîrşire, deoarece ea este cea dintâi care trece dincolo de alcătuirea diadei. În felul acesta dumnezeirea nu rămâne limitată şi nici nu se risipeşte la nesfârşit. Una ar fi fără de cinste, cealaltă ar fi contrară rânduielii; primul aspect ar fi numai ceva pur iudaic, celălalt aspect ar fi ceva elin şi politeist“.
Treimea este dumnezeirea.
Se întrevede aici taina numărului trei: dumnezeirea nu este nici una, nici multiplă; desăvîrşirea Sa depăşeşte multiplicitatea a cărei rădăcină este dualitatea (să ne amintim diadele interminabile ale gnosticilor sau dualismul platonicienilor) şi se exprimă în Treime. Verbul „se exprimă“ este nepotrivit, căci dumnezeirea nu are nevoie să-Şi arate desăvârşirea nici Ei înseşi, nici altora. Ea este Treime şi acest fapt nu ar putea fi scos din nici un principiu; nici nu poate fi explicat prin vreo raţiune suficientă, căci nu există principii, nici raţiuni anterioare Treimii.
Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit
Jurnal Spiritual
