Tristețea si cauzele ei

0
712

tristeteaTristețea si cauzele ei…

În Rai, omul nu cunoaştea tristeţea; aceasta a apărut în urma păcatului adamic şi este legată de starea de cădere în care se află omul.

Tristeţea apare ca o stare de suflet caracterizată prin lipsa de îndrăzneală, slăbiciune, greutate şi durere psihică, deznădejde, strâmtorare, apăsare a inimii, disperare dureroasă, însoţită cel mai adesea de nelinişte şi chiar de spaimă” (Avva Dorotei).

Întristarea este amărăciunea, tânjeala, lipsa nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduinţele lui Dumnezeu, nemulţumirea pentru tot ce i se întâmplă, nerăbdarea, supărarea pe aproapele, cârtirea, lepădarea de propria cruce şi vine atunci când o oarecare patimă n-a fost satisfăcută.

Aceasta este întotdeauna o reacţie patologică a facultăţii irascibile sau a celei poftitoare sufletului, sau a amândurora.

Ea poate fi, de asemenea, rezultatul influenţei directe a demonilor asupra sufletului sau poate apărea fără vreun motiv real.

O primă cauză a tristetii poate fii neîmplinirea dorinţelor.

Sfânta Evanghelie spune că “tristeţea apare din cauza neîmplinirii dorinţelor“, iar Sfântul Ioan Casian scrie că tristeţea “vine adesea atunci când vedem că n-a fost spulberată speranţa ce ne-o făurisem“. Plăcerea fiind legată de dorinţă, putem spune că “tristeţea este lipsa unei plăceri fie prezente, fie viitoare” (Avva Evagrie).

Sfântul Maxim Mărturisitorul subliniază faptul că plăcerea simţurilor este în mod inevitabil urmată de durere, care cel mai adesea e de natură psihică, iar nu fizică, luând forma tristeţii. Tristeţea vădeşte că cel atins de ea este lipsit de bunurile acestei lumi, cel care iubeşte lumea va avea de multe ori parte de tristeţe.

Cel mai adesea, tristeţea este produsă de pierderea unor bunuri materiale.

,,Alipirea pătimaşă a omului de viaţa pământească şi de plăcerile ei naşte, de asemenea, tristeţea, fie din pricina unor încercări reale, fie doar la simplul gând că fericirea îi este primejduită de atâtea rele” (Jean-Claude Larchet).

Tristeţea se iscă şi din invidierea altora pentru bunurilor materiale, intelectuale, morale sau duhovniceşti. Cel invidios este de o mare tristeţe. Sfântul Vasile cel Mare spune că: “Nu poate să o mărturisească, ţine capul aplecat şi este nehotărât şi este tulburat şi este dominat şi este distrus de rău. În mod obişnuit invidiosul nu vrea să dezvăluie boala lui, rana sufletului său şi astfel toată ziua este mohorât” (Mitropolitul Hierotheos Vlachos).

Invidia aduce în principal la tristeţe pentru fericirea aproapelui şi bucuria pentru nefericirea lui; cel invidios este mâhnit, este stăpânit de o tristeţe insuportabilă, nu atât pentru răul pe care îl suportă, ci pentru binele semenilor săi. Aceşti oameni sunt caracterizaţi de prefăcătorie şi minciună şi nu în ultimul rând de înfumurare. Omul se poate întrista şi pentru că nu reuşeşte să câştige stima semenilor sau onorurile lumii.

Nu întotdeauna tristeţea este provocată de neîmplinirea unei dorinţe anume, ea poate exprima o insatisfacţie de ordin general, un sentiment de frustrare în raport cu întreaga existenţă, vădind astfel neîmplinirea unor dorinţe mai profunde, fundamentale, a căror adevărată semnificaţie nu este întotdeauna îndeajuns de limpede pentru om.

O altă cauză poate fi mânia.

Tristeţea poate apărea dintr-o dorinţă de răzbunare neîmplinită, aşa cum spune şi Avva Evagrie: “tristeţea urmează mâniei, iar mânia este o dorinţă de răzbunare care, neîmplinită, naşte tristeţea” (Avva Evagrie Ponticul, “Despre cele opt duhuri de răutăţi“). În afară de ţinerea de minte a răului, de supărarea pe aproapele şi dorinţa de a se răzbuna pe el, tristeţea este legată şi de alte sentimente.

Uneori omul se întristează pentru că s-a mâniat peste măsură sau fără nici un rost, alteori, din contră, pentru că nu şi-a vărsat toată furia sau pentru că nu a trezit reacţia aşteptată în cel care i-a stăruit mânia.

Tristeţea poate fi generată şi de o jignire sau de ceea ce omul crede că a fost o jignire.

Avva Evagrie spunea că: “întristarea este o gură de leu care-l înghite pe cel întristat“, “vierme al inimii care îşi mănâncă mana (sufletul) ce îi dă naştere” (Ieromonahul Gabriel Bunge). Tot acesta spune că “cel înfrânat nu este întristat de lipsa mâncărurilor, nici cel cuminte când nu-i reuşeşte o nebunie desfrânată, nici cel smerit când e lipsit de cinste omenească, nici cel neiubitor de arginţi când cade în pagubă; fiindcă a depărtat de la el cu putere pofta acestora. Căci aşa cum cel împlătoşat nu primeşte lovituri, aşa şi cel nepătimitor nu e rănit de întristare“.

Întristarea descoperă iubirea de sine şi este legată de slava deşartă şi de mândrie, ca şi de mânia din care izvorăşte. Ranchiuna, de care tristeţea este adesea legată, se naşte din mândria rănită, iar mânia exprimă tocmai voinţa de reafirmare, de redobândire a siguranţei de sine. Când această tentativă nu este încununată de succes, tristeţea apare în urma sentimentului de eşec.

Câteodată tristeţea apare ca nemotivată şi, în acest caz, este greu de stabilit.

Lucrarea demonică are un rol important în producerea, dezvoltarea şi perpetuarea oricărei forme de tristeţe, dar mai ales când e vorba de cea nemotivată. Sfântul Ioan Gură de Aur, în epistolele către tânărul monah Staghirie, căzut pradă unei mari tristeţi, subliniază în repetate rânduri rolul influenţei demonice.

Orice stare de tristeţe rea a sufletului este întotdeauna semn a lucrării diavoleşti. “Chiar şi atunci când diavolii sunt cei care trezesc sau menţin stările de tristeţe, ei nu pot să facă aceasta decât dacă află în suflet teren prielnic şi numai folosindu-se de participarea mai mult sau mai puţin conştientă a voinţei omului.Adesea, tristeţea se află în suflet înainte de a interveni direct diavolul, el nefăcând altceva decât să se folosească de această stare ca să sporească patima” (Jean-Claude Larchet).

Sursa: Mănăstirea Lipnița

V-ar putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here