Boala și vindecarea sufletului (II)

0
207

Trupul si sufletulNe-a făcut Dumnezeu din ţărână, dar a suflat suflare de viată.  A facut trupul, dar a facut si sufletul. Așa scrie în Cartea Facerii, aşa ne arată Sfânta Revelaţie şi aşa este dar să ştiţi că acelaşi lucru  l-a făcut şi cu mine: Dumnezeu a luat „ţărână vie” din trupurile părinţilor mei şi m-a „suflat” pe mine în ea! M-a dat pe mine mie şi eu eram acolo, sufletul meu era întreg şi vedea, şi iată că acum nu mai ştiu. Am uitat!?

Zice Sfântul Marcu Ascetul că uriaşii care ne îmbolnăvesc sunt: uitarea, neştiinţa şi nepăsarea.

Am uitat că a suflat Dumnezeu suflare de viaţă, am uitat că am fost gingaşă! Dar mă pot uita la un copil şi să doresc să fiu iarăşi ca el. Nimic nu este mai minunat pe lume decât zâmbetul unui copil. Ce o fi văzând un copil în mine când îmi zâmbeşte? Îmi zâmbeşte de parcă L-a văzut pe Dumnezeu. Ei, aceea este sănătate. Aceea este bucuria de a vedea „chipul” – sunt convinsă că acel copil curat vede chipul lui Dumnezeu din mine şi Lui îi zâmbeşte.

Şi l-a făcut Dumnezeu pe om (după chipul Său), dar omul a căzut şi ştiţi foarte bine povestea: a căzut şi s-a îmbolnăvit sufleteşte, adică a ajuns – cum le spun eu copiilor care nu înţeleg cum e cu ruperea aceasta a legăturii dintre om şi Dumnezeu – ca un frigider care ar zice că nu mai are nevoie de curent electric, că el are gheaţa lui şi poate să ţină temperatura scăzută şi iese din priză. Într-adevăr, gheaţa lui mai ţine vreo oră, două. Şi pe urmă? Aţi văzut, se rugineşte, în orice caz, frigider nu mai e. Aşa se rupe omul de Dumnezeu şi aşa se îmbolnăveşte. Noi, după aceea, trebuie să conştientizăm aceasta, să ne aducem aminte, să începem lupta pentru însănătoşire de la capăt, să luptăm cu amintirea împotriva uitării. Ce să ne amintim?

În primul rând că suntem oameni.

Să-mi aduc aminte că sunt om şi că a fi om însemnă să ai „ceva” dumnezeiesc în tine, un „loc” în care Dumnezeu voieşte să-ţi „sufle” viaţa şi bucuria Lui de a fi. Să-mi aduc aminte că nu sunt doar trup, că am un suflet care nu moare; să-mi aduc aminte tot ce a făcut Dumnezeu pentru mine. Nu trebuie decât un minut dimineaţa, la trezire, ca să ne mirăm că încă mai suntem. Vorbeam astăzi despre copilul mic care se miră când îşi vede mâinile şi se miră: ce frumoase sunt! Noi să ne mirăm că ne-am trezit din nou, să ne mirăm că ne putem scula din pat, chiar dacă ne dor toate oasele.

După primele mătănii zbori. Şi-ţi aduci aminte că Dumnezeu te-a făcut şi vrei îi dai slavă. Apoi, îţi aduci aminte ce a făcut Dumnezeu pentru noi: pentru mine s-a întrupat; şi dacă nu crezi, să strigi „Doamne, ajută necredinţei mele”, adică, dacă-i aşa, să mă ajute Dumnezeu să cred. Să conştientizez că tot ce a făcut pentru mine a făcut ca să mă întâlnească acum, aici, în iadul meu, în iadul din sufletul meu.

În al doilea rând, să ne amintim că trupul va pieri, noi vom muri.

Să-mi aduc aminte că voi muri şi că voi învia, că voi fi judecată. Această aducere-aminte a toate, şi dinainte, şi după, o trăim mai bine, mai adevărat, mai intens, la Sfânta Liturghie. Dar noi trebuie să continuăm Sfânta Liturghie şi în viaţa noastră. E un act de voinţă.

Mă întorc la suflet. Dumnezeu ne-a făcut trup şi suflet. L-a făcut pe om una; firea omului e una, dar din două substanţe: una văzută, din ţărână şi una nevăzută, nematerială, duh din acea tainică suflare de la Dumnezeu. Acest suflet, care e mai mult decât viaţa biologică pentru că este „suflet viu” sunt eu împreună cu trupul meu. Nu sunt una fără cealaltă. Dar noi nu ştim, nu ne gândim. Suntem ignoranţi şi nepăsători: Ei, o fi ceva şi sufletul ăsta. Dar, odată ce Dumnezeu S-a făcut om ca să mă înveţe, odată ce Dumnezeu a lucrat prin sfinţii Lui, lucrează prin oameni, pentru ca oamenii să cunoască ce e sufletul şi cum să se vindece, nu putem fi nepăsători faţă de acesta.

Eu voi răspunde în faţa lui Dumnezeu de ce nu m-am informat, de ce n-am învăţat, de ce nu m-am îngrijit de sufletul si de trupul meu.

Să nu credeţi că suntem nevinovaţi dacă n-am ştiut ceva. Ne va întreba Dumnezeu de ce am rămas neştiutori. El ne-a dat capacitatea să ştim. Sfinţii, în Duhul Sfânt, au văzut boala sufletului, şi în ei şi în ceilalţi, şi au cunoscut vindecarea dăruită de Domnul. Apoi, asemenea unor părinţi iubitori, ne învaţă Şi pe noi toate cele despre suflet, tară să ne mai lase să trecem prin toate greutăţile. Aşa cum o mamă iubitoare îşi învaţă fata, ca ea să nu sufere, şi fata, dacă este înţeleaptă, nu mai trece prin suferinţele mamei ei, ci învaţă de acolo şi porneşte mai departe, aşa şi Părinţii noştri ne învaţă cum să ne vindecăm sufletul.

Ce e sufletul? E o taină mare, dar nici o taină nu este un secret. Să nu confundăm! Ea ni se descoperă prin revelaţie, prin ceea ce ne spune Dumnezeu despre ea şi se înţelege prin participare, prin trăirea ei cu toată fiinţa. Ni se oferă, şi pe măsură ce e primită şi trăită, se şi face cunoscută. Dar în acelaşi timp, e şi mai tainică pentru că este inepuizabilă.

Din câte ştim noi despre suflet de la Părinţii noştri, din tradiţia noastră, el are trei părţi, trei lucrări mari, fără să fie trei suflete:

1. O parte numită, cumva, vegetativă este aceea care conduce trupul fără ca partea conştientă a sufletului să participe; este legată de respiraţie, de hrană, de instinctele noastre – aici noi nu putem intra prin voinţă.

2. Apoi este partea sufletească, partea afectivă, partea psihică, psihicul, psihismul. Acesta este o realitate în sine; el poate să fie controlat de partea superioară a sufletului, dar poate să ne şi scape de sub control.

3. În sfârşit, a treia parte se numeşte în Sfânta Scriptură (la noi, în traducerea noastră, nu în greceşte) «duhul omului» şi este partea raţională; nu este vorba aici de raţiune goală, ci de nous, de adâncul minţii se intră în relaţie directă cu Dumnezeu. Această parte e asemenea unui vas deschis spre harul lui Dumnezeu, care le uneşte pe toate celelalte ale omului. Acesta este principiul care unifică fiinţa umană. Ea se uneşte cu Dumnezeu, baza ontologică a existenţei şi a unicităţii noastre, care uneşte şi lăuntrul omului. De aceea, omul luptă să se unească, ca să se vindece. Unindu-se, devine unu înăuntrul său, devine unic – pentru că nimeni nu-i ca mine, nimeni nu-i ca dumneavoastră, dar în acelaşi timp noi toţi suntem o fire.

Prin căderea omului, prin neascultarea lui Dumnezeu şi despărţirea de El, toate aceste trei părţi s-au îmbolnăvit, inclusiv trupul.

Omul singur nu se mai putea vindeca. De aceea, Dumnezeu Fiul S-a făcut om; a luat firea noastră umană îmbolnăvită de păcat; a vindecat-o, a îndumnezeit-o; şi acum „şade de-a dreapta Tatălui în Fiul. Atunci, dacă firea mea a fost vindecată şi îndumnezeită şi şade în Sânul Sfintei Treimi, eu de ce sunt tot bolnavă? Aici apare taina persoanei. Omul, fiecare om, nu este doar fire, nu este doar «ceva» pus într-un sac, ci este «un cineva». Este „după Chipul lui Dumnezeu, este persoană căreia i s-a dat în grijă întreaga fire umană pentru a o trăi personal. De aceea fiecare trebuie să primească şi să lucreze liber darul mântuirii şi îndumnezeirii.

Primim acest dar prin Sfântul Botez; primim viaţa cea dumnezeiască prin Taina Mirungerii ; primim hrana cea cerească prin Taina Euharistiei. În acestea trăim, în acestea ne vindecăm sufletul şi trupul, în acestea ne bucurăm de Bucuria pe care ne-a adus-o Domnul şi pe care nimeni nu o mai ia de la noi.

Acum, prin Sfântul Botez, sunt în Hristos, în Trupul Lui. Trupul lui care este Biserica şi păcatul strămoşesc nu mai lucrează în mine. Dar păcatele pe care le-am făcut şi le fac eu după Botez, păcatele strămoşilor mei, păcatul lumii în care m-am născut, păcatul aproapelui meu, sunt însoţite de moarte şi de boală.

Trupul poate sa nu functioneze, insa sufletul da!

Vorbind despre bolile vegetative, despre bolile trupului, ştim că ele sunt, de cele mai multe ori cauzate de suferinţe ale sufletului. Ele sunt legate de patimi şi de păcate, dar nu întotdeauna de păcatele personale! De aceea avem nevoie de multă atenţie şi delicateţe când suntem în preajma unui bolnav, chiar dacă nouă ni se pare că nu înţelege, sau nu aude. Nu ştim! Trupul poate să fie bolnav rău, dar sufletul să fie sănătos şi să perceapă atitudinile noastre. Am stat lângă o bolnavă care a avut scleroza creierului mic şi care, înainte de a muri, nu mai vorbea normal.

Sufletul omului e o necunoscuta…

La un anumit moment al evoluţiei bolii nu mai putea vorbi pentru că-şi pierduse mişcarea corzilor vocale. Scotea doar nişte sunete nearticulate şi necontrolate ca intensitate. Când vroia să transmită ceva prin mimica feţei, acele gesturi erau nişte strâmbături îngrozitoare. Văzând-o astfel, femeia care aducea laptele a zis: „ Săraca, nu-i în toate minţile “. Şi m-am cutremurat ştiind adevărul şi ştiind că bolnava aude şi înţelege. Mintea ei funcţiona desăvârşit, doar nu putea să se exprime pentru ca trupul nu mai putea primi comenzile necesare. Mai mult, mintea ei era plină de har pentru că ajunsese la credinţa vie, la rugăciunea Care ne face să simţim prezenţa lui Dumnezeu în sufletul şi în trupul nostru.

În acel trup atât de neputincios şi schilodit de boală, ea trăia, concomitent cu durerea de a se despărţi de copilul şi de familia ei. Isi iubea mult familia, se rugase, pacea şi bucuria de a se întâlni cu Dumnezeu „mai adevărat”. Atunci am văzut cu ochii mei cât de mult greşim când îi judecăm pe bolnavi după cele pe care le vedem noi iară să ştim taina sufletului uman.

Meşteşugul bucuriei, Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Monahia Siluana Vlad

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here