Un sfânt nu este un supraom

0
104

cross1În Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, cântarea Heruvicului – “Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim” – descoperă în om icoana slujirii îngereşti de slăvire şi rugăciune. Acesta este şi momentul intrării îngerilor în celebrarea liturgică. Omul se asociază cântării lor mai întâi în Trisaghion: ”Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte” ca, apoi, “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Ta” (Sanctus) să rezume tema Anaforei, lauda euharistică trinitară. Oamenii şi îngerii se unesc în acelaşi elan de slăvire: “Veacul ce va să vină, „plin de slavă”, începe încă de aici, de pe pământ.

Un sfânt nu este un supraom, ci omul care-şi află şi trăieşte adevărul ca fiinţă liturgică. Cea mai bună definiţie a omului ne vine din cultul liturgic: fiinţa umană este omul cantărilor Trisaghion şi Sanctus: “Îi voi cânta lui Dumnezeu cât voi trăi”. Sfântul Antonie vorbeşte despre un medic care dădea săracilor tot ce-i prisosea şi cânta toată ziua Trisaghionul, unindu-se în cor cu îngerii. Pentru această „faptă “ este omul „pus deoparte”, făcut sfânt. Singura sa preocupare, singura lui ”lucrare” este să-I aducă doxologie lui Dumnezeu: şi un glas a ieşit din tron zicând: “Lăudaţi pe Dumnezeul nostru toate slugile Lui” (Apoc. 19, 5). În catacombe, imaginea cea mai frecvent întâlnită este figura unei femei în rugăciune, oranta, reprezentând singura atitudine adevărată a sufletului omenesc. Nu este suficient să ai rugăciunea, trebuie să devii, să fii rugăciune, rugăciune întrupată. Nu este suficient să ai momente în care să dai slavă lui Dumnezeu, trebuie ca întreaga viaţă, orice fapt, orice gest, pană la surâsul chipului omenesc, să devină cântare de laudă, ofrandă, rugăciune. Să dai nu ceea ce ai, ci ceea ce eşti. Este un subiect privilegiat în iconografie şi traduce mesajul Evangheliei: χαίρε ”bucuraţi-vă şi preamăriţi”, “toată suflarea să laude pe Domnul”. Este minunata uşurare de povara lumii în care nici omul nu mai este o povară. ”Iată, vine Împăratul Împăraţilor, Hristos”, şi Acesta este „unicul necesar”. Doxologia rugăciunii domneşti: “că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava” este esenţa Liturghiei. Omul este harismatic, adică cel ce poartă darurile Duhului şi pe Însuşi Sfântul Duh, pentru a răspunde vocaţiei sale de a fi fiinţă liturgică: „…aţi fost pecetluiţi de Sfântul Duh… spre  răscumpărarea celor dobândiţi de El şi spre lauda slavei Sale” (Efes.l,13-14). Nu s-ar putea preciza mai exact esenţa şi destinul liturgic al omului.

Gândirea patristică se orientează întotdeauna spre Liturghie, Opus Dei. ”Înaintez cântându-Ţi” exclamă cu bucurie Sfântul Ioan Scărarul; aceeaşi vioiciune o întâlnim şi în cuvântul înaripat al Sfântului Grigorie de Nazianz: ”Slava Ta, Hristoase, este omul pe care Tu l-ai aşezat ca pe un înger şi cântăreţ al strălucirii Tale, pentru Tine trăiesc, vorbesc şi cânt…, singura ofrandă ce mi-a rămas din toate avuţiile mele”. La fel, Sfântul Grigorie Palama: ”Iluminat, omul atinge culmile cele veşnice… şi incă de aici, de pe pământ, totul devine miracol. Şi chiar fără a fi în cer, el se uneşte cu puterile cereşti în neîntreruptă cântare; pur-tandu-se pe pământ ca un înger, el duce la Dumnezeu toate făpturile”. Biserica este mistagogică, ea include în mod gratuit în miracolul ei pe care îl oferă tuturor: “În Biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare”. Cea mai bună evanghelizare a lumii, cea mai înfăptuitoare mărturie a credinţei creştine este cântarea liturgică deplină, doxologia care urcă din măruntaiele pământului şi în care sălăşluieşte suflul puternic al Duhului Sfânt, singurul care converteşte şi tămăduieşte.

  “TAINA IUBIRII. Sfinţenia unirii conjugale in lumina tradiţiei ortodoxe”, Paul Evdokimov

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here