Valentin Teodosiu: Nimic nu rămâne neplătit din ce ai făcut în viaţă, nici cele bune, nici cele rele

0
732
Loreta Popa

Valentin Teodosiu, acest copleşitor actor, face parte din stirpea rară a interpreţilor mai puternici decât orice rol. Nu poţi să pleci de la teatru fără să ai sufletul şi mintea pline de creaţia lui. Are harul de a intra în pielea personajelor sale. Acolo, pe scenă fiind, are o plăcere imensă să se joace de-a şoarecele şi pisica, să tragă pe sfoară şi, folosindu-se de o imensă cantitate de candoare adunată în priviri, de vorba blândă, să pară că ar cânta în strună unui personaj, că e de partea lui, pentru ca în clipa imediat următoare, atunci când toată încrederea este pusă în el, să-l părăsească fără nicio strângere de inimă.

A învăţat lecţia dăruirii totale de la profesorii săi şi nu a uitat-o niciodată. Demonic uneori, blând şi dulce spre tandru altă dată, îţi aminteşte de Mitică al lui Caragiale. Puterea lui ca om, însă, stă în luciditatea dură. Cu Valentin Teodosiu orice regizor merge la sigur.

Ne ştim de ceva vreme şi de fiecare dată discuţiile noastre ajung inevitabil la ceea ce ne frământă, la faptul că politicienii nu găsesc de cuviinţă să-şi îndrepte privirile spre cultură, că lumea e cum e, că ţara şi oamenii ei o duc din ce în ce mai rău. Mă bucură însă fericirea care i se citeşte pe chip de fiecare dată când vorbeşte despre familie, despre soţia sa, Luminiţa Erga, şi fiicele sale, trei la număr.

Valentin Teodosiu s-a născut la 17 septembrie 1953, la Bucureşti.

Ieşea la joacă vizavi de casă, unde era hipodromul cu obstacole. Mergea acolo şi stătea cât era ziua de lungă: alerga, sărea gardurile, privea la antrenamentele cu cai. Mai juca şi câte-un fotbal. Era un copil cuminte.

05 George MihaitaValentin Teodosiu, Virginia Mirea

Apoi, prin clasa a opta a prins drag de teatru, drag ce a rămas şi nu a plecat din sufletul său. Era subţire, înalt, frumuşel, aşa spune zâmbind. Cel care l-a „vrăjit“ să dea la Teatru, pe atunci Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, a fost Bogdan Ulmu. Părinţii lui nici nu au ştiut că dă la teatru.

N-a avut niciun sprijin. S-a dus singur şi s-a înscris la facultate.

Nu a ştiut nimeni când a luat prima, a doua sau a treia probă. A intrat din prima. În adolescenţă adora literatura rusă. De literatura sud-americană s-a îndrăgostit puţin mai târziu. A absolvit în anul 1978, la clasa profesorilor Petre Vasilescu şi Cornel Vendel, iar debutul său a fost pe scena Studioului de Teatru al tânărului actor Casandra, unde a debutat cu un an înaintea colegilor săi, cu rolul principal din „Peer Gynt“ de Henric Ibsen, în regia lui Val Paraschiv.

559020_297090767089936_1294925267_n

Apoi, student în anul IV, a debutat în „Familia Toth“, de Őrkeny István, pe scena Teatrului Nottara, tot în regia lui Val Paraschiv. Pe atunci avea 23 de ani, iar personajul său avea 60, acest rol de compoziţie prefigurându-l pe cel din filmul „Drumeţ în calea lupilor“, cel al profesorului Nicolae Iorga. Creaţiile din teatru l-au impus în rândul actorilor de prestigiu, iar cinematograful i-a dat atenţie, deşi ar fi fost nevoie de mai mult, spunem noi, gândindu-ne la resursele artistice ale actorului.

A avut roluri absolut memorabile în „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii“, „Imposibila iubire“, „Drumeţ în calea lupilor“, „Patul conjugal“, „E pericoloso sporgersi“, „Această lehamite“, „Asfalt tango“, „Triunghiul morţii“, „Orient Expres“, „Nunta mută“, „Poker“, fără să le punem la socoteală pe cele realizate cu alte ţări.

A început să scrie într-un moment greu din viaţa lui.

Într-o dimineaţă s-a aşezat la maşina de scris şi timp de o lună şi jumătate a scris zilnic, fără să corecteze nimic. Din suferinţă s-a născut cartea intitulată „Un clovn pentru eternitate“. Faptul că a avut succes i-a dat curaj să continue.

Actorul crede că astăzi, mult mai mult şi cu şi mai mare disperare, oamenii îl percep pe Dumnezeu mai aproape. Singura cale posibilă este credinţa.
„Nu mai este nicio şansă nici în politică, nici în economie, s-a mai îndreptat acum puţin agricultura să zicem. E primul an în care terenul a fost cultivat în proporţie mai mare. E tot o minune dumnezeiască pentru că a plouat. Cred că oamenii s-au apropiat mai tare de credinţă.

391680_280131565365403_1991532111_n

Cred că oamenii s-au apropiat mai tare de credinţă. Îi văd, sunt mult mai disperaţi, vorbesc singuri.

Am realizat asta în 2000, când am fost a doua oară în America, trei din cinci oameni vorbeau singuri pe stradă. Acum se întâmplă şi la noi acelaşi lucru. S-a ajuns şi aici.

Oamenii sunt săraci, trăiesc în mizerie, au pensii mici, au salarii mizere, nu mai au nicio speranţă. De curând m-a adus un şofer de la Sibiu. Mi-a spus că are 28 de ani, că este inginer, dealer auto şi este angajat pe perioada festivalului de la Sibiu şi duce artiştii şi-i aduce. Are 28 de ani, dar nu poate să se căsătorească. E cu o fată de nouă ani, însă sunt amândoi conştienţi că nu au niciun viitor.

Are 6 milioane pe lună. Nici măcar salariul mediu pe economie. Vorbim despre un om cu carte, deci. Nu poate să facă nimic, nu are viitor. Mai ia la fiecare maşină vândută un comision, dar nu prea mai vinde. De casă nu poate fi vorba.
La toate nivelurile este aşa. Îmi dau seama pentru că-i văd pe oameni, îi aud, îi simt, cum se îmbulzesc pe străzi, isterici la volan, demenţi, umblă năuci pe străzi, traversează aiurea. Sunt absolut disperaţi şi atunci sigur că unica lor speranţă este credinţa în Dumnezeu. Unica salvare.

221886_222360631114306_5212096_n

 

 

 

 

 

 

Pentru mine credinţa trebuie să o ai în suflet.

Cred într-un Dumnezeu spiritual, care te ajută, dar te şi pedepseşte după cum meriţi. Nimic nu rămâne neplătit din ce ai făcut în viaţă, nici cele bune, nici cele rele. Mai ales cele rele se întorc asupra ta. Sunt convins de asta, pentru că am simţit pe pielea mea. Nu sunt habotnic, dar am o credinţă a mea, o rugăciune a mea permanentă.

378321_3645068573388_1387683756_nIată că Dumnezeu mi-a dat la 50 de ani o nouă viaţă, după ce am suferit foarte mult în tinereţe şi în adolescenţă. O nouă şansă, o nouă familie. O nevastă şi doi copii minunaţi care m-au resurmontat şi în felul acesta am devenit la fel de tânăr ca la 26 de ani când aveam primul copil“, spune Valentin Teodosiu.

Se vorbeşte mult despre faptul că tinerii nu vor să mai rămână în ţară şi singurul lor gând este să plece, dar Valentin Teodosiu crede că de fapt nu este real.

„Nu, tinerii nu vor să mai plece. Atât timp cât este rău peste tot nu mai au de ce să plece. Când era rău la noi şi bine în altă parte plecau. Aveau o şansă. Acum este rău peste tot şi li s-a luat şi acea şansă. S-au trezit şi nu mai pleacă. Cei foarte tineri, care încă nu realizează acest lucru, speră să-şi facă o viaţă dincolo şi aşa mai departe, să aibă noroc.

387244_280131598698733_1123816337_nEste vorba despre cei care au o meserie, au terminat o facultate bună, ce le poate permite să devină manageri. În 2000, l-am cunoscut pe cel mai bun student din cel mai mare campus universitar din Washington, de lângă Casa Albă. Era şeful studenţilor români din campus.

Era cel mai bun, avea o minte strălucită. L-am întrebat atunci: «Ce faci, măi băiete, după ce termini?» Zice: «Imediat plec de aici, a doua zi. M-am chinuit prea mult, nu vreau să rămân slugă la americani. A trebuit să spăl vase ca să pot să-mi iau o maşină, că nu poţi trăi fără maşină aici.

Am muncit, am învăţat, mă vor aici, dar nici nu-mi trece prin cap să rămân.

Ei te storc de vlagă chiar dacă te plătesc. Mă întorc în România şi dacă nu e bine plec în alte ţări din Europa, dar în America nu rămân». Aşa mi-a spus.

IMG_4064

Cât despre Uniunea Europeană… Visul comuniştilor şi al lui Hitler este acelaşi cu al celor de astăzi care vor Uniunea Europeană.

Nu se poate. S-a dovedit că nu se poate. Uite ce se întâmplă peste tot! Nu e o soluţie. Cât să mai tragă şi americanii, şi francezii sau germanii ca să ţină pe cine?

Iată, chiar şi cei care au o economie bună, fără să aibă nevoie de ajutor, turcii, se află în pragul disperării. Cuvântul pe care îl are de spus România nu interesează pe nimeni. Să vină ea cu credinţa ei şi cu Decebal şi Mihai Viteazul şi cu Dumnezeul poporului roman, care este un popor minunat… Degeaba. Nu se uită nimeni, nu dau doi bani pe noi… Asta cred eu, asta e ceea ce văd, ce aud“, susţine cu tărie actorul.

14_Dragos_Huluba,_Valentin_Teodosiu,_foto_Mihaela_Marin

Despre viaţa de actor am fi putut sta de vorbă zile şi nopţi.

Nu e deloc o profesie uşoară, de aceea nu oricui îi este dat să o facă. E nevoie de o calitate, aceea de a îndura.

„Viaţa de actor e oribilă în sensul că tinerii nu mai au nicio şansă, iar noi suntem aproape la limita răbdării, pentru că din ce în ce mai mult ni se taie din buget. Anul trecut ne-au tăiat 4 miliarde, anul acesta 4,800 miliarde, probabil că la anul vor tăia 5 miliarde şi jumătate, iar după alegeri vor spune: «Ia vedeţi-vă de treabă, băi golanilor, că nu mai avem să vă dăm nici un ban! Descurcaţi-vă, faceţi proiecte! Gata, la revedere!» Teatrul nu poate trăi nesubvenţionat.

IMG_0885

Cred eu că aici se va ajunge ca în Occident. Vei sta la coadă la audiţii, la teatru, la filme, cine prinde joacă 30 de spectacole, 60, 90, după aceea la cârcă. Nu poţi trăi din banii aceia oricum. Oribil este că actorii sunt obligaţi să iasă la pensie la o oră fixă, ceea ce este ruşinos şi inadmisibil. Iată, meşterul Beligan e pe scenă la 94 de ani şi umple sălile, gândeşte, scrie, e sănătos şi lucid. Lumea se uită la el ca la o legendă vie.

Această meserie este făcută pentru oameni sănătoşi, cine rezistă bine, cine nu, este dat uitării, ai văzut, mor şi actori tineri şi bătrâni.

Îi distruge băutura, îi distrug neîmplinirile meseriei, faptul că nu au bani, nu pot întemeia o familie, ajung ca nişte cerşetori. Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu trăiesc din asta. Dacă nu aş fi voice-over la Protv m-aş târî ca râmele, probabil că nu aş fi avut o a doua familie.

Cu ce câştig din teatru, după atâţia zeci de ani de meserie, nu aş putea să-mi plătesc nici ratele, ce să mai vorbim de cheltuielile casei. Cu ce să creşti copiii, când totul costă. Pentru mine la dublu. Dumnezeu să-i dea sănătate lui Adrian Sârbu că m-a făcut să trăiesc decent.

Pe mine, credinţa m-a ajutat de fiecare dată să mă ridic.

În momentul când mi-a fost mie cel mai rău, m-a ajutat Mălăele, cel mai bun prieten al meu, şi familia, copiii şi soţia mea, mi-au dat viaţă şi m-au reîntinerit. Asta a fost şansa mea.

poker-925361l

Nu putem juca la fel, nu putem fi geniali tot timpul, dar la 220 de volţi este obligatoriu să fii. Eu personal nu pot să o las mai moale, cum se spune, pentru că vreau, nu vreau, am chef, nu am chef, am necazuri, am supărări trebuie să joc la ora aceea. Bine.

Pentru că nefericitul acela din sală a venit să uite de viaţa lui şi a dat 30 de lei pe bilet, dacă nu 100 pe trei bilete şi vrea să te vadă la capacitate maximă. Nu poţi să joci cu motoarele reduse. Asta te consumă, te macină, transpirăm sudoare-sânge, ne îmbolnăvim.

lup1

Aşa e la noi, cu emoţii şi cu dăruire până la epuizare pentru spectator, pentru credinţa în meserie, pentru această minunată meserie a noastră, care nu are nici o vină, săraca.

Eu am jucat cu mama depusă la capelă, a doua zi am înmormântat-o. În seara aceea trebuia să joc «Cu capul de nicovală», o comedie amară tulburătoare. Sufletul meu plângea şi publicul era în delir, râdeau toţi cu lacrimi. Ce să-i faci! Se pare că numai când joci tragic comedia are valoare, asta s-a dovedit şi am trăit-o şi eu pe pielea mea.

Valentin Teodosiu

Filmul este o altă meserie, care te macină altfel.

Nu ai voie să greşeşti, greşeala rămâne pe veci. Nu se mai poate repara ca la teatru. Este o altă meserie, se joacă cu alte mijloace şi atunci când ochiul tău este cât o fereastră emoţia spectatorului este mai puternică.

Filme se fac din ce mai puţin, nici pentru asta nu mai sunt bani. Dacă nu filmezi te doare, dacă filmezi te doare. Oricum eşti plătit la fel de prost ca acum 20 de ani. Cum o dai nu e bine. Eu am fost oarecum ales, pot să le cumpăr copiilor mei ce-şi doresc, pot să le dau pe fete la limbi străine, la sport, la tenis.

poker-644879l

Pot încă să-mi permit, deşi nu câştig atât de mult cum s-ar crede, să merg în vacanţă în străinătate o dată pe an şi pot trăi decent. Pentru mine este suficient şi prea mult. Mă bucur de tot. Îi cer lui Dumnezeu să-mi dea sănătate, nu-mi doresc să câştig mai mult, să pot să-mi cresc copiii şi să-mi fac meseria până mă scot la pensie, la 63 de ani”, afirmă Valentin Teodosiu, surâzând amar. Deşi ar prefera să nu se întâmple prea curând.

Unul dintre subiectele pe care le-am abordat a fost prietenia.

Poate cel mai interesant şi aproape de suflet, deşi există o vorbă veche ce sună cam aşa „Lume multă, oameni puţini“. Ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că şi în prietenie e la fel, „Amici ai mulţi, dar prietenii adevăraţi îi numeri pe degete“.

„Prietenia îşi are sensul ei, bucuria ei, trăirile ei. În tinereţea ei, în adolescenţa ei, în bătrâneţea ei şi în moarte…”

Din păcate nefericirea desparte destine. Nu ne mai putem întâlni, pentru că nu avem unde merge, nu ne putem permite şi nu are rost, pentru că avem treburile noastre fiecare. Trebuie să alergăm ca bezmeticii de colo, colo.

IMG_9469

Ne mai sunăm unii pe alţii: «Ce mai faci?», « Hai, noroc? Când ne vedem?», « Nu pot, am spectacol»… Ai tu, are nevastă-mea, are nu ştiu cine. Dar am avut prieteni, încă mai am şi m-au făcut fericit, m-au readus la viaţă, unii dintre ei m-au ajutat, alţii m-au uitat când mi-a fost rău. Când mi-e bine toţi îmi sunt prieteni. Cel mai important este că am cunoscut mari talente, mari destine în teatru. Unul dintre ele uriaş, mă refer la George Constantin, care mi-a fost mentor, idol şi tot ce vrei, cel mai mare actor al României.

IMG_7257

Dacă ar fi trăit la Hollywood ar fi fost mai mare decât multe legende de acolo. Apoi Dinică, mare prieten, am fost ultimul lui mare prieten. Pentru mine asta este suficient. Am lucrat cu mari regizori, mari actori, mari talente, am avut mari profesori ceea ce astăzi nu mai există. Mă lipeam de pereţi când treceau pe lângă mine.

Astăzi profesorii noştri sunt înjuraţi în faţă, uneori, sfidaţi. Astăzi ies 700 de actori, noi ieşeam 7. Şi tot aşa.

Mi-e milă nu numai de mine, de viitorul meu, profesional vorbind, pentru că eu am avut şansa să joc după 1990 în multe filme, dar sunt mari actori care nu au jucat în nici un film.

Am ajuns la 86 de filme, am avut roluri principale. Am jucat cu Ann Margret, Dominique Sanda, Wesley Snipes, Van Damme, cu mituri…Pentru asta sunt fericit şi-i mulţumesc tot lui Dumnezeu, pentru că este un dar al lui”, a încheiat Valentin Teodosiu.

Drumet in calea lupilor

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here