Valentin Uritescu: Ţăranii din care mă trag ştiau că sărbătoarea e sărbătoare.
A aşezat de-a lungul vieţii cărămidă peste cărămidă, care, în timp, au prins forma unei scări. La fiecare cărămidă aşezată mai apărea un fir de păr alb şi lacrima căzută, din efort, din durere, din jertfă, a devenit liant nepreţuit. Acest zidar ce a muncit în fiecare zi cu încăpăţânare, cu perseverenţă, cu patos, poartă numele Valentin Uritescu, şi el a construit o scară solidă, impenetrabilă şi de inestimabilă valoare.
Fiinţa sa emană un aer de legendă, parcă natura l-a ales să vorbească în numele ei, iar personajul care l-a făcut cunoscut este unul atât de rezonant încât ar fi meritat un întreg film.
Născut în Ardeal, crescut în Moldova, Valentin Uritescu a făcut pe olteanul în rolul sergentului Şaptefraţi. Rol de care s-a apucat cu sârg, cu nesaţ, cu iubire şi la care a muncit mult. Şaptefraţi Vasile a fost cel mai bun prieten al lui Valentin Uritescu. S-au tratat reciproc cu afecţiune, înţelegere şi respect.
Datorită lui Valentin Uritescu ştim că sergentul Şaptefraţi s-ar muştrului zdravăn când ar crede că e cazul, ar sta de gardă pentru toţi camarazii săi şi nu ar renunţa niciodată la luptă.
„Războiul“ actorului Valentin Uritescu este lung de-o viaţă, o viaţă în care a trăit efervescent, deşi boala de care suferă l-a făcut să creadă uneori că nu mai poate. Firescul este starea sa naturală, în firesc stă puterea pe care o are. Acel firesc pe care doar necuvintele ţi-l pot conferi, acea tăcere pe care doar chipul tău o poate exprima.
Un personaj este un om, cu bune şi cu rele.
Cu felul lui de a fi. Valentin Uritescu este omul care a dat viaţă lui Şaptefraţi, dar şi altor bijuterii de roluri, la care a şlefuit îndelung.
În tinereţe a fost un nonconformist, un răzvrătit fără cauză. Nu a agreat niciodată poruncile. Se revolta din orice. A locuit la internat în timpul liceului, iar majoritatea timpului a petrecut-o consemnat. Şi nu oricum, ci izolat în biblioteca liceului. Înconjurat de cărţi, a hotărât că o să stea mai mereu în arest.
Adolescenţa i-a fost marcată de Liviu Rebreanu, dar autorul preferat a fost şi rămâne William Faulkner. I-a prins bine pentru că în meseria de actor ai nevoie să înţelegi personajul negativ şi pe cel pozitiv, ai nevoie de cultură generală, ai nevoie de cuvânt.
A ajuns în teatru întâmplător.
„Tata şi-a dorit să mă vadă actor. Când eu aveam vreo 12 ani, tata avea un aparat de proiecţie şi organiza un fel de caravană prin satele din jur, primind în schimbul proiecţiei filmelor tot felul de produse. Dar înainte de a pleca, filmele trebuia vizionate, iar noi aveam şansa de a le vedea înaintea tuturor, la noi acasă. Nu mi-am imaginat că o să ajung actor. A fost destinul. Aveam o pasiune pentru sport, dar dacă tata a spus: «Dacă nu reuşeşti la teatru, te poţi duce unde vrei tu!», am crezut de cuviinţă să încerc măcar o dată. Şi am reuşit din prima. Actoria este o meserie grea, dar mi-am dat seama cât de bun pot fi”, spune Valentin Uritescu.
Copilăria actorului a fost specială.
De la muncă, odihnă, reculegere, rugăciune, până la respectul pentru pâinea de fiecare zi. Totul se împletea firesc, dar pentru acei ţărani frumoşi din Ardeal muncă era muncă, iar sărbătoarea era sărbătoare.
„Cât am fost copil, eram mereu la biserică. Acolo cântam, acolo spuneam Crezul. Erau vremuri grele, abia se terminase războiul, dar oamenii aveau nădejde în Dumnezeu. Biserica era mintea şi inima satului. Acolo, la biserică, se discutau toate problemele comunităţii. Erau acolo preotul, învăţătorul şi primarul.
Copilăria mea a fost fabuloasă, până a murit Stalin. Apoi a început colectivizarea şi s-a dus totul. Atunci, ţăranii din care mă trag ştiau că sărbătoarea e sărbătoare, nu numai că e liber şi nu munceşti, dar şi că trebuie să te primeneşti sufleteşte. Sunt multe lucruri care au dispărut astăzi”, afirmă actorul.
Rolul care l-a făcut cunoscut a fost cel din «Lumini şi umbre», sergentul Şaptefraţi, pe care l-a continuat şi în filmul lui Sergiu Nicolaescu, «Noi, cei din linia întâi».
„M-a ajutat să mă realizez. În facultate eram socotit o mare speranţă. Nici unul dintre colegi nu a rămas în Bucureşti după facultate. Am terminat Institutul în 1963 şi am ales Brăila. Puteam să mă duc la Braşov, la Sibiu sau la Piatra Neamţ, dar am ales Brăila. Aici n-am făcut nimic în teatru. Mă preocupau altele, printre care pescuitul. Nu am făcut teatru, am avut treabă mai mult cu Balta Brăilei.
După cinci ani am fost chemat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ de către Sandu Lazăr şi Ion Cojar. Partea a doua, cea mai importantă a vieţii mele, a fost aici, la Piatra Neamţ, unde am stat 13 ani, am devenit serios şi am muncit teribil ca să ajung la Bucureşti.
Aici, am primit primul meu rol de dramă, aproape tragic, în piesa «Mai înainte de a cânta cocoşul», de Ivan Bukovkan. Tot aici, în piesa «Răfuiala», am jucat un personaj puternic, Giles Overeach. După spectacol, ştiu că am mai povestit asta şi o găsiţi în ce am scris, dar îmi face plăcere să-mi amintesc, m-a aşteptat un om solid pe care sincer vă spun nu-l cunoşteam. Cum m-a văzut, m-a prins de umeri: «Domnule actor, vreau să bem o bere împreună.
Am stat în primul rând şi te-am văzut cum te scăldai în sudoare.
Ai o meserie grea, ca şi a mea. Sunt oţelar şi vreau să beau o bere cu tine!» Draga mea, berea băută cu acel om dintr-o bucată a însemnat mai mult orice premiu pe care l-aş fi putut câştiga. Tristeţea poate fi suferinţă, amândouă ţin de viaţa omului. Suferinţa adâncă se găseşte în orice act de creaţie. Când nu-mi puteam stăpâni tremurul picioarelor, ce chin şi lacrimi mă năpădeau pe scenă sau la filmări. Meseria mea…Cine zice că meseria de actor este extraordinară nu ştie ce înseamnă. Teatrul este o meserie foarte grea, care cere multe.
Ce forţă trebuie să găseşti în tine pentru a-ţi birui neputinţele şi cred că uneori doar inconştienţa te poate ajuta să intri, să păşeşti pe scândura scenei. Meseria mea este grea. Este dificilă, dar asta nu înseamnă că este cea mai grea din lume. Mi-a mers din plin, am făcut şi film, şi teatru. Deci Brăila, Piatra Neamţ, Bulandra, Teatrul Naţional. Am avut o ascensiune incredibilă şi cu toată drama mea, cu boala care pe mine mă macină, am reuşit să stau drept şi să mă realizez în meserie”, povesteşte Valentin Uritescu.
A fost coleg de generaţie cu Ştefan Iordache, Irina Petrescu, Sanda Ţăranu, Dionisie Vitcu. Din 120, câţi au început, doar câţiva au devenit actori în toată puterea cuvântului. A dat de trei ori examen, concurs în Bucureşti, de toate trei ori a reuşit, dar pica la balotaj, ba că nu are casă, ba că nu are buletin. Când a dat la Bulandra, Liviu Ciulei era în sală, l-a văzut şi a spus: «Locul lui e la noi în teatru». A fost suficient.
Povestea de iubire dintre actor şi soţia sa este binecunoscută, şi tot ce au trăit, cu lumini şi umbre, ca să ne aducem aminte de serialul ce încă îl menţine în inimile românilor, este scris în volumele sale de memorii.
„Au chinezii un proverb frumos, care mie îmi place: «Semeni fapte şi culegi deprinderi. Semeni deprinderi şi culegi un caracter. Semeni caracter şi culegi un destin». Aşa o văd eu pe Valeria, soţia mea. O femeie cu caracter. Ne-am cunoscut la Brăila, unde eu jucam pe scena Teatrului «Maria Filotti». Voia destinului ne-a unit pe viaţă. Valeria este temelia casei. Ea m-a încurajat şi m-a susţinut. Împreună am mers mână în mână la Piatra Neamţ.
Acolo a avut răbdare şi iubire cu mine. Datorită soţiei mele sunt mai puternic, ea mă ţine să nu cad. O femeie cu totul specială, am stat mult să mă gândesc dacă să mă căsătoresc cu ea. Faptul că era o laborantă, fără facultate şi bogăţii m-a pus în postura de a o observa mai bine şi după vreo trei ani am spus: «Ducă-se bogăţiile!» şi m-am căsătorit cu ea şi a fost cea mai mare noroc al vieţii mele. M-a ajutat să trec prin toate şi mă ajută şi acum”, spune cu putere actorul, mândru şi de faptul că Bogdan, fiul lor, l-a urmat în carieră.
Valentin Uritescu suferă de o boală degenerativă, care îl chinuie de ani întregi.
De când a renunţat să mai meargă la teatru petrece mult timp în faţa maşinii de scris, cel puţin cinci ore zilnic.
„Peste 30 de ani am urcat pe scenă autosugestionându-mă că sunt bine. Nu a fost uşor pentru că eu nu sunt omul căruia să-i placă să stea. Îmi găsesc ceva de făcut mereu şi nu mă plictisesc niciodată. Ca dovadă, am lansat la Romexpo, la sfârşitul lunii mai, ajutat de Editura Humanitas, al doilea volum din memoriile mele numit «Să ai grijă de cel bun din tine». Un fel de autobiografie.
A fost împlinirea unor eforturi şi m-am bucurat că aproape a coincis cu ziua mea de naştere, care este 4 iunie. Hotărârile mari, esenţiale, trebuie să le iei tu. Sfatul acesta mi l-a dat tatăl meu. Am decis să scriu şi tot ce n-am putut cuprinde până acum, întâmplări şi poveşti din viaţa mea, le veţi găsi în volumele mele. Toate suferinţele şi bucuriile vieţii mele sunt acolo”.
Există o replică foarte cunoscută în ceea ce este cu siguranţă cel mai bun film românesc, „Moara cu noroc”, pe care o rosteşte bătrâna: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă este vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit“. Această replică ne-a dus cu gândul la ceea ce Valentin Uritescu simte pentru locul în care a venit pe lume, pentru că pasiunile sale sunt legate de lumea animală şi vegetală.
„La Vinerea mă duc atunci când vreau să scap de tot urâtul din Capitală. Sunt patriot şi sunt îngropat până-n mărul lui Adam în pământul de la Vinerea. Îmi umblă Horea, Cloşca şi Crişan, Sarmizegetusa, Lancrămul lui Blaga prin suflet şi vene. Nu am avut pământ în Bucureşti, aşa că experienţele mele s-au limitat la spatial balconului.
Eu sunt rămas cu mult în urmă, nu am treabă cu internetul, cu televizorul, cu telefoanele performante.
Uită-te la mine, eu încă sunt pe vremea când roşiile aveau gust! Mi-ar plăcea să petrec ce mai am din timp în linişte, în zgomotele firii. M-aş retrage undeva la ţară să mă uit la o gâză, la un fir de iarbă, să lucrez pe un scăunel la o viţă-de-vie şi să aştept senin să trec sub iarbă”, şi-a rostit grăbit Valentin Uritescu pledoaria pentru pământul din care îşi trage seva.
V-ar putea interesa şi aceste articole
