Vămile văzduhului

0
283

Vamile-VazduhuluiSpaţiul dintre cer şi pământ, spaţiul care desparte Biserica triumfătoare de Biserica luptătoare se numeşte de obicei, şi în Sfânta Scriptură şi în limbajul comun -văzduh. Să oferim savanţilor pământului studierea chimică a acestui văzduh, adică a gazelor şi a altor substan-ţe fine ce înconjoară pământul şi se întind de la suprafaţa lui până în spaţiile necunoscute nici de savanţi: iar noi să ne ocupăm de cercetarea a ceea ce este strict necesar şi esenţialmente util procesului mântuirii noastre.

Ce este această boltă albastră, pe care o vedem dea-supra noastră şi o numim cer ? Este ea chiar cerul ? Sau este doar necuprinsa adâncime a văzduhului, adâncime nemărginită care se colorează în albastru-senin şi acoperă de privirile noastre cerul ? Ultima presupunere pare mai probabilă: e propriu văzduhului să capete culoare albăstruie la mari distante si să o împrăştie si asu-pra altor obiecte aşezate la mare depărtare de noi. Fiecare poate să se convingă de aceasta prin proprie experienţă. E destul ca într-o zi senină şi însorită să ne găsim pe o înălţime considerabilă şi să privim în depărtare: poienile înverzite, câmpiile arate, construcţiile edilitare, într-un cuvânt tot ce vedem nu ni se arată în culorile originale ci împrumută un reflex albăstrui produs de culoarea aerului care se găseşte între ochii noştri si acele obiecte la care ne uităm. Cu cât mai depărtate sunt acele obiecte cu atât mai albastre par; in sfârşit seninul cerului acoperă cele mai îndepărtate obiecte şi le contopeşte într-o singură fâşie albastră. Iată o tristă dar corectă probă a mărginirii noastre, produsă şi menţinută în noi de păcat. Dar mai bine să o cunoaştem decât să ne amăgim în necunoştinţă de cauză cu părerea falsă a vederii şi cunoaşterii nemărginite.

Creştinii desăvârşiţi, care şi-au curăţat simţămintele, au văzut cu adevărat cerul şi au zărit în cer şi în văzduh ceea ce noi nu vedem cu slaba noastră privire. Aşa a văzut pe neaşteptate, prin lucrarea Sfântului Duh, sfântul mucenic Ştefan, cum se dechide cerul, în preajma uciderii sale, pe când se afla în mijlocul unei numeroase adunări de iudei, duşmănoşi faţă de Hristos şi de creştinism. Ştefan însă, zice Sfânta Scriptură, fiind plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând la dreapta lui Dumnezeu şi a zis: „iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul omului stând la dreapta lui Dumnezeu”. Au văzut cerul şi intrarea pe porţile cerului a învăţătorului lor Macarie cel Mare, sfinţii lui ucenici, desigur, la fel ca şi Ştefan, prin mijlocirea Sfântului Duh. A văzut porţile cerului des-chizându-se pentru primirea tânărului său ucenic Zaharia, preacuviosul Isidor Schiteanul, care a exclamat: „bucură-te, fiul meu Zaharia; pentru tine s-au deschis porţile cerului”. A văzut cum s-a istorisit mai sus, prea-cuviosul Ioan Colov, drumul luminos de la pământ la cer pe care îngerii înălţau sufletul adormitei Taisia. A văzut, fiindu-i deschişi ochii sufletului, a văzut cerul deschizându-se şi coborând de acolo un înger strălucitor ca un fulger, Angela, mama sfântului stareţ Paisie al Neamţului; până atunci ea suferise nemângâită de trecerea fiului ei în călugărie.

Cuvânt despre moarte, Ignatie Briancianinov

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here