„Veniți cu Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11, 28)
Pe mulți i-au îmbărbătat și i-au întărit spusele acestea: ele au fost rostite pentru noi toți, întrucât, bineînțeles, nu este niciun om care să nu aibă nevoie de ele mai devreme sau mai târziu. Există însă cazuri, există vremuri când ele capătă pentru noi o însemnătate deosebită. Locul fericirii pământești, visurilor entuziaste și nădejdilor înflăcărate ale anilor tinereții este luat mult prea degrabă de o stare de dezamăgire și pierdere a curajului, când ni se pare că împărtășim cu întreaga lume o mare suferință universală.
Oare nu ne găsim și astăzi într-o asemenea stare? Nu ni se pare uneori că după multe zbuciumuri și tulburări s-a lăsat peste noi un fel de acalmie morală, o totală nepăsare față de toți și de toate?
O asemenea stare sufletească este de înțeles la necredincioși, dar noi, care suntem mai fericiți în privința cunoașterii adevărului și luminii, noi, cărora cerurile ne sunt deschise, nu trebuie și nu putem să ne lăsăm pradă deznădăjdii și să spunem că ne-am săturat de viață. Oare n-am auzit cuvintele: Veniți la Mine, toți cei osteniți...?
Veți spune, poate, că celui ostenit și împovărat îi lipsește hotărârea, îi lipsește puterea de a se urni din loc și de a merge către Iisus. Totuși, dacă Iisus îmi cere sforțarea asta, dacă mă cheamă și vrea ca eu să răspund, prin cuvântul Său, El îmi dă deja această putere. Când spune: Veniți la Mine, parcă ne trage deja la Sine, și spusele Lui, care arată atâta dragoste, atâta milostivire, ne dau tăria de a străbate calea cea grea. Când spune: cei osteniți și împovărați, simțim în cuvintele Lui o milă atît de adâncă față de neputințele noastre și o asemenea dorință de a ne ajuta, încât, trezindu-ne din somnul duhovnicesc, ne ridicăm, mergem la El și în El găsim veșnică odihnă sufletelor noastre.
„Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu” – Ed. Cartea Ortodoxă
Jurnal Spiritual
