Întrucât viaţa bisericească este experienţa şi trăirea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa umană, fiecare om teologhiseşte mai mult sau mai puţin. Dar teologia ca învăţătură, care înseamnă slujirea unor oameni desemnaţi în Biserică, este deprinderea unui mod de viaţă, însuşirea unui mod de viaţă bisericesc. De două mii de ani aceşti dascăli ai modului de viaţă bisericesc s-au numit cler şi au funcţionat ca dascăli în acelaşi mod în care dascălii au activat în Răsărit şi înainte. Cu alte cuvinte dascălii îşi instruiau ucenicii din interiorul propriei vieţi şi erau legaţi de aceştia printr-o relaţie de viaţă.
In acelaşi mod a slujit ca dascăl şi Iisus Hristos, dar şi ucenicii Săi, şi mulţi alţii care le-au succedat, şi mai ales marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Tradiţia bisericească a adâncit concepţia precreştină despre slujirea dascălului, care a ajuns în chip evident identică cu slujirea părintelui duhovnicesc, cu toate că dascălul funcţionase ca părinte duhovnicesc şi în tradiţia precreştina, însă nu atât de evident ca în Biserică.
Liturghia a devenit prin excelentă didascalia modului de viaţă bisericesc, într-o corelare ictej ală a faptei şi a cuvântului. Liturghia ínseamnă lucrarea poporului.
Responsabilitatea didactică a clerului a fost accentuată în mod special de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Sfântul loan Gură de Aur îl numeşte adesea pe cleric dascăl. Îndeajuns de multe canoane bisericeşti accentuează în chip hotărât îndatorirea preotului de a învăţa şi impun grele epitimii pentru cei care îşi neglijează această îndatorire. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au deplina convingere a însemnătăţii acestei îndatoriri, la care răspund cu mare osârdie. Teologia însă, adică învăţătura Sfinţilor Părinţi, era în mod clar învăţătura felului de viaţă bisericesc.
În decursul veacurilor se naşte o nouă tendinţă, astfel că Liturghia, din predare a modului de viaţă bisericesc, devine ceremonie şi o modalitate obiectivă de sfinţire, iar clericul, din dascăl şi părinte duhovnicesc, devine oficiant.
Cultul bisericesc tinde să revină la anteriorul cult al preotului păgân, care nu era nici părinte, nici dascăl, ci oficiant, şi să dobândească inevitabil elemente magice.
Între timp, în Apus, teologia a fost raţionalizată deplin. „Teologii” nu mai sunt nici Părinţi, nici dascăli, ci cugetători. Altfel spus teologia lor este produsul cugetării de laborator şi cercetării bibliografice.
Dacă în tradiţia bisericească teologie s-a numit formularea, în scheme intelectuale, a trăirii bisericeşti-, elaborată de către dascălii vieţii bisericeşti care, de obicei, aproape fără excepţie, erau clerici şi monahi – întrucât numele de cleric este zermenul pe care tradiţia bisericească l-a consacrat pentru dascălul vieţii bisericeşti -, şi dacă, teologia este conformată de viaţa bisericească, pe care o adaptează la rându-i în mod continuu, termenul de „teologie academică” este o contradicţie extravagantă.
Nu are nici o legătură cu viaţa şi nu are nici o influenţă asupra vieţii. Nu acoperă nici o nevoie reală. Dacă unii tineri se îndreaptă către facultăţile de teologie, se întâmplă pentru că aceste facultăţi au posibilitatea de a conferi o diplomă, cu ajutorul căreia îşi pot asigura o sinecură de la buget. Căpătuirea, nu profesională, ci economică, este mobilul acelora care se îndreaptă către facultăţile de teologie.
În epoca noastră, ce pune accentul pe producţie, cei care exercităm ocupaţii religioase avem apăsătorul sentiment că suntem în plus, întrucât nu producem nimic; Însă această senzaţie ar trebui să o aibă mulţi dascăli academici de teologie, pentru că ştiu foarte bine că nu acoperă nici o nevoie reală. Dacă statul ar hotărî anularea orei de religie, şi astfel şi-ar pierde puterea cei care dau dreptul de exercitare a sinecurii, ar fi în întregime necunoscuţi şi inutili, cu excepţia acelor puţini care, într-un fel oarecare, funcţionează ca dascăli ai vieţii bisericeşti, dincolo de coordonatele academice concrete şi în contrast cu acestea.
Preot Filotheos Faros, Omul fără chip, Înstrăinarea ethosului creştin
Jurnal Spiritual
