Ce înseamnă a umbla cu duhul? Avem şi propriu nostru duh – putere după chipul lui Dumnezeu, insuflată de El în om, a cărei menire este de a-l introduce pe om în viaţa în Dumnezeu şi de a-l ţine în ea. Elementele duhului nostru sunt conştientizarea Dumnezeirii împreună cu simţirea deplinei atârnări de Ea, frica de Dumnezeu, conştientizarea îndatoririi de a fi pe placul lui Dumnezeu, încredinţarea de veşnicia cea fericită. Prin toate aceste elemente, duhul îl mâna pe om de la ego-ul lui şi de la tot ce este spurcat la Dumnezeu ca scop ultim, prefacând toate celelalte în mijloace pentru atingerea acestui scop. Când omul a căzut, el s-a prăbuşit de la Dumnezeu, şi s-a fixat pe sine însuşi, şi s-a pus pe sine însuşi ca scop principal al vieţii. Duhul a pierdut stăpânirea asupra lui, în locul duhului a început să împărăţească în el iubirea de sine. Din iubirea de sine s-au dezvoltat trufia, goana după câştig, iubirea de plăceri, iar din acestea, mai apoi, toată oştirea patimilor. Toate acestea, în diferite nuanţe, au început să cârmuiască viaţa omului. Duhul a amuţit, şi dacă mai dădea câteodată glas, nu era ascultat.
Domnul şi Mântuitorul nostru a adus pe pământ harul Atotsfântului Duh, care împreună cu propovăduirea Evangheliei s-a şi întins pe faţa pământului. Puterea pro-povăduirii Evangheliei este de la har. împreună cu cuvântul, prin auz intră în inimă harul şi deşteaptă duhul omului. Propovăduirea grăieşte: deşteaptă-te, cela ce dormi (Efes. 5, 14). Când harul lucrează asupra duhului, acesta se trezeşte. împreună cu el se trezesc şi prin viaţă toate elementele lui: frica de Dumnezeu, îndatorirea de a plăcea lui Dumnezeu şi aşteptarea vieţii celei mai bune. Cine se va supune acestor cerinţe ale duhului înviat de Duhul lui Dumnezeu, acela se va lepăda de sine, va călca în picioare iubirea de sine şi toată oştirea patimilor şi va începe să slujească Domnului cu toată osârdia, în pofida tuturor intereselor pământeşti. Din clipa aceea începe la el viaţa în duh, sau cu Duhul, însoţită de călcarea în picioare a iubirii de sine şi a întregii oştiri a patimilor. Viaţa în duh, altfel spus cu Duhul, poate fi ca atare descrisă astfel: cine, fiind trezit şi sfinţit cu harul lui Dumnezeu prin taine, intră în sine însuşi, şi stând înaintea Domnului în inimă îndreaptă toate faptele sale – atât lăuntrice, cât şi dinafară – spre a plăcea lui Dumnezeu prin umblarea neabătută în voia Lui, care este înfăţişată în cuvântul Lui şi primită în conştiinţă întru nădejdea veşnicei fericiri în Dumnezeu, călcând în picioare iubirea de sine şi uitând interesele pământeşti, acela trăieşte în duh şi cu Duhul.
Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Sfântul Teofan Zăvorâtul
Jurnal Spiritual
