Important pentru fiecare dintre noi este să fim cum trebuie noi, acolo unde trăim, izolaţi, neştiuţi, fie pustie, fie altar, fie chilie, fie familie. Să trăim cum trebuie. Vrei să-i ajuţi pe fraţii tăi? Trăieşte tu o viaţă aşa cum trebuie.
Uite mi s-a întâmplat aici, cu fetiţă în vârstă de 14 ani care venise cu mama ei şi cu taică-său, epileptică. I-am citit, şi mi-am dat seama atunci când îi citeam că o s-o ia criza iar; a luat-o într-adevăr… Ştiţi ce-am zis în sinea mea: „Doamne iartă-mă pe mine păcătosul! Doamne iartă-mă pe mine păcătosul!”, asta mi-a fost rugăciunea ca s-o ajut. Şi vreau să vă spun că trebuie să suferi şi tu cu cel care suferă. Deci „tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate.”
Asta e: să trăim şi pentru alţii. Nu ne-a creat Dumnezeu numai pentru noi înşine, ca să fim nişte laşi, nişte îndopaţi – ne-am considera achitaţi de datoria de a-i ajuta pe ceilalţi. Dacă vrei să ai această grozavă bucurie Divină, trăieşte şi pentru alţii. Atunci te poţi numi om duhovnicesc!
Dumnezeu îl ajută pe om prin intermediul altui om. Noi, punându-ne la punct, devenim un foc care arde, de care Dumnezeu se serveşte să-l ajute pe celălalt cu văpaia focului tău lăuntric. Deci tu, rugându-te pentru el, nu e un lucru simplu: eşti un mic mântuitor cândva şi undeva. Eu i-am spus „un fel de amplasament.”
Tunul, când trage, face recul puternic şi de aceea i se amenajează un amplasament. Suntem un fel de amplasament şi Dumnezeu „trage cu tunul” pe toate părţile. Dar are nevoie de tine ca om. Dacă tu te-ai şlefuit, te-ai înduhovnicit la putinţa pe care o ai, dar sincer, cu o statornicie nemaipomenită, Dumnezeu îl ajută pe altul că tu te-ai pus la punct.
Deci Se serveşte de focul tău să-l aprindă pe celălalt, pentru că focul deja arde în tine. Spune Mântuitorul: „Ce alta doresc decât să se aprindă” (Luca 12, 49). Pentru că nu intenţiile acestea ca să-ţi asiguri o mulţime de oameni, salvează. Ci cel care trăieşte adevărat şi ţâşneşte: fie numai câţiva inşi sau numai unul.
Când asimilăm roadele Creştinismului (Gal 5,22- 23), când ne ţinem de biserică şi participăm consecvent la Liturghie. „Iartă-l, Doamne, pe ticălosul acela care m-a lovit şi care m-a bătut şi care m-a furat. Iartă-l, Doamne!” Cât te costă să spui asta? Aşa, ai răsturna şi cerul şi pământul. Cel mai mare lucru e să spui despre un duşman „Iartă-l, Doamne!” Eu nu pun accentul pe metanii, pe postiri… Le respectăm pentru că nu se fac degeaba, dar pun bază pe relaţia interumană, între creştini şi între oameni..
Păi un cioban dacă nu crede se duce la stână, la mare, la băi! Adică cum vine asta? Te duci la biserică doar pentru că ţi-a spus cineva? Trebuie să simtă inima ta o împlinire duhovnicească, să te preocupe viaţa ta de după moarte. Moartea e o realitate. Moartea nu vine să-i faci o cafea. Ce mai atât şi atât?
Şi se pune problema: „Nu o să fiu nemuritor! Ce fac? Unde mă duc?,” pentru că te duci undeva. Şi nu te duci pentru o mie de ani, te duci pe veci. Şi atunci: ce ai făcut? Te uiţi în urma vieţii tale să vezi ce ai făcut? îmi spunea cineva că nu există Dumnezeu, iar eu i-am spus: „Dar dacă există? Ce te faci?” Dacă treci peste o prăpastie mare, acoperită cu frunze şi există o punte, una singură, pe care po’ţi trece! Şi atunci dacă îţi zice unul să nu calci pe lături ca să nu cazi în prăpastie, iar altul zice „Nu-i adevărat.” Dar dacă e adevărat? Ce faci?
În concluzie, nu se riscă atunci când e vorba de veşnicie şi ca să scăpăm cu bine ne ţinem de învăţătura lui Hristos – a dovedit că El este Dumnezeu, a vindecat, a înviat morţi – cine poate să facă lucruri de genul acesta, de îţi stă mintea în loc?! Se ştie că o viaţă de trăire în Hristos îl face pe creştin bun.
Pentru că noi nu suntem creaţi numai pentru noi înşine. Trebuie neapărat să înţelegeţi acest aspect, pentru că este menţionat în Sfânta Scriptură. Nu suntem născuţi numai pentru noi înşine, ci pentru întreaga creaţie. De aceea v-am spus că noi suntem răspunzători pentru tot ceea ce există în întreaga creaţie.
Suntem născuţi şi pentru celălalt şi cu cât trăieşti mai mult pe celălalt, cu atât mai mult eşti mai aproape de mântuire. Chiar acest lucru îl spuneam: dacă este un milog, este un cerşetor şi te surprinde că nu ai, dar totuşi ia-l şi pe el în considerare. Dumnezeu a rânduit ca să-l vezi, ca astfel să te ajute pe tine la mântuire.
Deci noi trăim şi ne mântuim, mântuind pe alţii. Mântuind pe alţii, te mântuieşti pe tine şi atunci, noi semănăm cu Hristos şi mai mult decât atât, preţuim atât cât preţuieşte Hristos, atunci când ne dăm viaţa pentru celălalt. Mai mult de atât, ce poţi să faci? Pentru că de fapt botezul sângelui este cel mai mare botez – actul jertfei tale.
Deci trebuie să ştie credincioşii că atunci când au văzut un om, Dumnezeu a vrut ca ei să-l vadă şi oricât ar fi acel om de rău, să ştie că au răspundere în faţa lui Dumnezeu. Că nu l-au văzut din întâmplare, ci l-au văzut ca ei să-l ajute cu ceva, sau cel puţin să se roage pentru el şi respectiv, el pentru ei.
Dacă vreţi să trăiţi şi să ajutaţi întreaga lume, care plânge în momente istorice ca acestea, iubiţi pe toată lumea. Ai atâta putere de ajutor prin rugăciune. Pune-te la punct cu gândul că dacă ar fi aici unul sau altul dintre oameni, l-ai înţelege. Dar cu iubire! De ce fără iubire?
Trebuie să-l iubeşti, fiule, pe fratele tău. Nu aceasta-i porunca cea mai mare a Mântuitorului (Ioan 13, 34)? El a dat această poruncă ca o încununare a tuturor învăţăturilor Sale, ca singura cale spre mântuire – Iubirea – şi a urmat neuitata şi sfâşietoarea Golgotă.
Să ne iubim cu adevărat unii pe alţii.
Să încercăm să iubim pe toată lumea şi pe aceea care se zice că e rea.
Să iubim şi să iubim mult, şi să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel care ne-a făcut rana.
Să ştim să furăm pe Hristos de la duşmanii noştri. El stă ascuns la cei care ne sunt duşmani. Nu poţi fi gazda lui Hristos dacă nu-ţi simt dragi cei care te urăsc şi dacă inima ta nu este un mic cer al iubirii. Lui Iisus I se cuvin primele roade ale tuturor lucrurilor, dar mai cu seamă primele roade ale iubirii.
Chiar dacă i-ai dat ceva unui cerşetor cu considerente nu mai puţin importante decât iubirea, tot este o plată, că l-ai săturat. Bunăoară avem exemplul Sfântului Petru Vameşul din sec. VI (pomenit în ziua de 22 septembrie) care a dat o bucată de pâine, dar a dat-o cu necaz, cum ar fi aruncat o piatră.
Aţi văzut că, de fapt, acea pâine l-a salvat. A dat şi astfel a fost pomenit de săraci că au primit şi de la Petru Vameşul. S-au rugat ca să-l mântuiască Dumnezeu şi pe el. Avea trei mii de robi. Daţi-vă seama: numai să le dai să mănânce… ce avere avea el! Dar era foarte zgârcit… Se dusese vestea că-i zgârcit. Şi se adunau cerşetorii la marginea cetăţii într-un loc al lor, acolo, şi împărţeau între ei ce căpătau. împărţeau între ei ce primeau. Iar imul zicea: „Pomeneşte-l, Doamne, întru împărăţia Ta!”
Săracii – cerşetorii – sunt personaje biblice, nu-i chiar de glumă! Nu dispar niciodată. Nu vorbim de unii care speculează, vorbim de săracii autentici. Toţi împărţeau, iar unul zice: „Măi, dar Petru Vameşul nu ne dă nimic.” „Să nu-l pomenească Dumnezeu întru împărăţia Sa!”, au spus ei în cor. Dar unul dintre ei, mustrat de conştiinţă: „Cum să nu-l pomenească? Ne bucurăm de pierderea unui om? Depinde de noi lucrul acesta. Mă duc să-i cer ceva.” „Nu te duce, măi, că te omoară!” S-a dus şi l-a găsit pe Petru Vameşul mergând cu desagii cu pâine caldă pe catâr şi ţinea catârul de nas. Şi a zis săracul către Petru: „Doamne, dă-mi şi mie! Doamne, dă-mi şi mie!” Dar Petru nu putea să dea drumul la catâr, că fugea, şi a luat o pâine şi a aruncat în el. Acela a luat pâinea şi a zis: „Doamne, e de la Petru Vameşul.
Domnul Dumnezeu să-l pomenească întru împărăţia Sa!” Şi Petru Vameşul, în urma acestei întâmplări, a fost luat din trup. A fost un vis extraordinar sau realmente luat din trup. Şi la vămile văzduhului la cântar, erau prezenţi dracii, şi acolo punea dracul şi tot se ducea în jos talerul şi îngerul bun n-avea ce să pună, dar a pus pâinea aceea aruncată în silă şi s-a ridicat balanţa. Apoi când şi-a revenit în trup, s-a hotărât să-şi schimbe viaţa. Acolo a văzut el ce înseamnă mila şi s-a pus pe milostenie.
Odată a văzut un sărac rebegit de frig şi şi-a dat haina lui scumpă de piele şi l-a îmbrăcat pe acela. Cerşetorul a fost mai întâi foarte bucuros, dar nu-i mai dădea nimeni milostenie, când îl vedeau cu haină de piele, şi apoi îi era şi cald cu ea.
În sfârşit, murea de foame şi intenţiona să scape de haină şi nu i-o cumpăra nimeni, fiind bănuit de furt. Insă până la urmă i-a cumpărat-o cineva în târg. Şi l-a văzut Petru Vameşul fără haină şi zice: „Ah! Nu îmi mai primeşte Dumnezeu milostenia mea.” Şi noaptea L-a visat pe Hristos că venea pe nori spre el la fereastră, îmbrăcat în haina lui. Şi atunci, când a văzut el, a dat toată averea la robi. Şi nu s-a oprit ci s-a vândut şi pe sine. Şi a vorbit cu un rob mai deosebit de-al lui să-l vândă. Şi acela l-a dus la un giuvaergiu, care fusese rob.
Erau prieteni, şi ştia că-i suflet bun. Avea obligaţia să-i ducă mâncare, să-l îngrijească. Şi foştii robi ai lui Petru, fiind liberi, s-au împrăştiat toţi, se mai vizitau între ei. Intr-o zi l-a văzut unul dintre ei pe Petru Vameşul ducând mâncare la giuvaergiu şi i-a spus tovarăşului său de drum: „Ştii cine-i acesta?” Şi el, dacă a auzit de la uşă, şi-a dat seama că va fi descoperit, şi a lăsat măgarul şi a fugit în pustie. Şi Petru Vameşul e sfânt, îl avem în calendar pomenit în ziua de 22 septembrie. Insă să ştiţi că a plecat de la o pâine, pe care nici măcar n-a dat-o cu inimă bună.
Dacă pomenim pe cineva în rugăciune, este poate departe de tine, nu are cum să ştie că tu îl pomeneşti. Tu eşti în comuniune cu cel pe care l-ai pomenit. Dumnezeu, pentru rugăciunea ta, îl ajută pe el, şi tu, conştient, vrei să fii împlinitor al poruncilor date de Dumnezeu: te numeşti un mic mântuitor cândva şi undeva.
Tu pomenindu-l pe el, îl ajută Dumnezeu. Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunea. Chiar Traian, care a fost un păgân, a avut o fiică, Drosida, care a devenit Sfânta Muceniţă Drosida. S-a botezat singură, drăgălaşa. împăratului Traian i se dusese vestea, şi a rămas vorba: „Bun ca Traian.” Era un suflet bun, drept, nu i se cerea mai mult decât să fie drept.
Sfântul Grigorie Dialogul, văzând atâtea lucruri făcute de Traian şi că a avut un nume aşa de consacrat, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el ca să-l ierte. Sfântul Grigorie a trăit în anul 500, de când avem Sfânta Liturghie a Sfântului Grigorie Dialogul. Şi s-a rugat lui Dumnezeu să-l ierte pe Traian.
Deci a intrat într-un dialog cu cerul şi a auzit un glas: „Dumnezeu ţi-a auzit rugăciunea, dar mai mult să nu te rogi pentru păgâni.” Sfântul Grigorie Dialogul a intrat într-un dialog cu Cel Ce mântuieşte şi i-a dat putinţa lui Traian să fie şi el în împărăţia mântuiţilor. Al doilea caz pe care-l cunoaştem referitor la mântuirea unui suflet nebotezat este acela în care Sfânta Tecla se roagă lui Hristos să mântuiască o fată păgână. Dar acestea sunt excepţii.
Cuvântul de foc rămâne: „Cine nu se va boteza nu se va mântui” (Marcu 16, 16).
Tu dacă pomeneşti pe cineva, trăieşti cu toată lumea, cu fraţii tăi de credinţă. Şi sunt obligaţi faţă de cel care îi ajută la mântuire într-o formă anonimă, dar ştie Dumnezeu. Mai departe, după rugăciune, ţine relaţia cu omul. Aruncă-i un zâmbet, ca să vadă că nu îi eşti duşman. Nu un rânjet. Aruncă-i un zâmbet, dacă te provoacă.
Dragă, eu am susţinut un adevăr. Frăţia ta ai fost în situaţia să fii în afară de adevăr. Că te-a lezat punctul meu de vedere, al adevărului, nu-i vina mea. E vina ta care nu eşti cu Adevărul. Acesta, să zicem că este un motiv material care a stricat relaţia. Noi nu putem forma legi de iubire de la noi. Porunca „să iubeşti” este şi pentru ei. Ce să facem, pentru că răspunsul este ăsta: există şi Rai şi iad.
S-a dat putinţa fiecăruia să nu se ducă în iad şi totuşi s-au dus şi în iad. Ce să facem? Noi ne facem datoria să iubim, că şi pe cei din iad îi iubeşte Dumnezeu. Dar iubirea lui Dumnezeu îi biciuieşte acum. Dreptatea lui Dumnezeu îi ţine acolo.
Iadul este marea durere a lui Dumnezeu. Ei îşi dau seama că îi iubeşte Dumnezeu, şi tocmai aceasta îi chinuie: „Uite, ne iubeşte şi acum, deci, ce ar fi fost să-L fi urmat pe Hristos?” Ce n-a făcut Hristos să-i scape pe oameni de iad?
Uite, dialogam în ce priveşte mântuirea. De ce mergi pe o cărăruie oarecare şi nu mergi pe „şoseaua” bătută, care duce la Ierusalim? Pe „şoseaua” asta te mai loveşti de pietre, dar nu părăseşti „şoseaua” pentru sângerările rănilor. Te pansezi, dar ţine-te de „şosea,” că harul nu vine decât pe „şoseaua” asta, nu vine pe toate cărările.
Însă nu trebuie să schimbăm sensul propovăduirii, că avem de-a face cu oameni îndărătnici. Uite, tu te duci la un prieten care are un câine rău. Câinele nu ştie că eşti prieten cu stăpânul şi latră la tine. Dar tu nu ţii cont că latră câinele, tu îl iubeşti pe stăpânul lui şi te duci la el.
Soluţia este să-i zâmbesc, să-l pomenesc şi să nu-l urăsc, aşa cum este. Eu îmi doresc foarte mult să-mi păstrez această sfântă libertate, această curăţire a inimii, că Hristos nu vine în inima ta dacă este un duşman acolo. Nu vă mai preocupaţi cu: „Uite, eu i-am zâmbit şi el mi-a rânjit.” Dacă eşti pe linia adevărului poţi să fii foarte sigur: „Doamne, eu sunt de vină, că fratele meu e dificil!”
Însă mai mult decât a vorbi, este să duceţi o viaţă creştină, să vadă şi ei. Asta ar putea să fie predica cea mai de efect. Altfel e inutilă o discuţie cu ei, care s-au antrenat să răspundă la întrebările propovăduitoare, bune, ale creştinilor. Ei ştiu ce să răspundă. Că e mai dulce tutunul, e mai dulce beţia, e mai dulce curvia, e mai dulce pierderea de timp şi preadesfrânarea.
Mai ales acum s-au creat atâtea posibilităţi de distracţie, de destindere, de pierderea sufletelor. Şi atunci, dacă te văd pe tine făcând aşa, se întreabă: „Oare ce te face pe tine să ai o astfel de conduită?” Şi atunci îi zici: „Dragă, îmi pun problema mântuirii! O să terminăm odată! Căci cel mai mare, cel mai greu moment din viaţa ta, va fi ziua când vei muri! Atunci se va vedea cum ai trăit! Nu vei mai avea nici un fel de scuze. Mila încetează de la Dumnezeu. Până acolo e milă, dar de acolo începe dreptatea lui Dumnezeu, după faptele noastre.”
Şi dacă primeşte sfatul, să-i spuneţi: „Domnule, există Judecata lui Dumnezeu. Există porunci. Să le ascultăm! Iisus Hristos Dumnezeu fiind, a luat chip de rob numai ca să ne mântuiască pe noi, să ne scape de iad.” Vasăzică, începi cu credinţa de la capăt. Dar mai ales, să vadă faptele voastre cele bune. Căci dacă te apuci să faci chefuri, degeaba vorbeşti tu şi propovăduieşti.
Uite aşa se creează un moment pentru folosul tău. Să ai o poziţie folositoare. Dacă nu te ascultă, „Dixi et salvavi animam meam,” zice latinul. „Eu am zis şi mi-am mântuit sufletul meu” (Iez 3,19-21).
La Judecată, când te va întâlni, să nu-ţi zică că nu i-ai spus. Pentru că toţi cei cărora le spuneţi ceva în numele Adevărului de credinţă, fraţii mei, toţi aceştia vă vor vedea pe voi odată şi le va suna în cap: „Uite, că mi s-a spus lucrul ăsta de către cutare şi n-am ţinut cont!” Ei, problema e mare, problema e peste tot, problema e întinsă cu lipsa de credinţă! De asta luptăm din răsputeri. Dar feriţi-vă, fraţii mei, să nu faceţi sminteli!
“Leacuri pentru frământările omului contemporan”, Părintele Arsenie Papacioc – Ieromonah Benedict Stancu. – Constanţa: Editura Elena, 2016
